Actorul filozof

 Deși foarte tânăr, Lucian Onciu este capabil să ne dea tuturor o lecție de trăire adevărată. Fiind director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui, el are pe umeri organizarea de spectacole sub cele mai diverse forme. La Vaslui nu există teatru, Centrul pentru Cultură face teatru. La Vaslui nu există filarmonică, Centrul pentru Cultură organizează, în fiecare an, un concert de muzică clasică. În general, centrul substituie instituții de sine stătătoare, care nu sunt prezente în peisajul cultural vasluian, iar în spatele tuturor stă acest blajin și năstrușnic copil mare, pe care îl știm, parcă dintotdeauna, prezentând spectacole la Vaslui. Biroul unde le plănuiește pe toate are acea simplitate patriarhală a unei case țărănești, care se asortează perfect cu stilul său de viață. Pe albul pereților găsești doar o potcoavă ruginită de ploi, un portret găsit într-un pod de casă într-un sat și o icoană. Tot ceea ce face este o căutare a propriei identități. De aceea nu poate fi de acord cu lucrurile de suprafață. Lucian are curajul de a fi simplu și senin, așa cum l-au învățat oamenii de la țară și profesorii de la facultatea de teatru că trebuie să fie. De aceea este împăcat cu sine, mai mult decât putem desluși văzându-l pe scenă. Despre arta lui de a trăi asemene “celor aleși”, în interviul ce urmează.

- Care ar fi începutul? Fiind actor, îți ofer cuvântul.
- O să încep cu copilăria, care la mine este foarte importantă și își are originile în casa bătrâneascâ a bunicilor mei de la Vulturești, unde mi-am petrecut primii trei ani din viață. Acel loc mă liniștește foarte mult și trăiesc cu convingerea că în zilele noastre copiii, nepetrecându-și măcar cele trei luni din vacanța de vară în libertatea pe care ți-o oferă o așezare rurală, au foarte mult de pierdut. Îmi aduc aminte cu nostalgie de fiecare copac din împrejurimile casei și, făcând o comparație cu plăcerile virtuale ale zilelor noastre, mă simt un om fericit, câștigat, convins că trebuie făcut ceva, pentru ca și copiii zilelor noastre să redescopere jocul. S-a dovedit că binele este dușmanul binelui, așa cum, prin analogie, mai mult nu este obligatoriu să fie mai util în educație. Casa nu ne mai aparține, bunicii nu mai sunt, așa că amintirile acelea și nostalgia creată de ele sunt înlocuite de prezent, iar prezentul pentru mine înseamnă familia.
- Vorbește-mi despre familia ta.
- Căsătorit fiind, am parte și mi se oferă șansa să iubesc cu toată ființa mea pe Sașa, băiatul meu de doi ani și șapte luni, care este de departe cea mai mare realizare a vieții mele și care mă pune față în față cu una din cele mai mari provocări, aceea de a înțelege rolul de tată bun.
- Să revenim la viața la țară, care cred că ți-a marcat marcat existența.
- Da, acele locuri îmi inspiră activitatea din prezent, iar ultima ocazie în care am fost la Vulturești a fost prilejuită de festivalul - concurs, desfășurat în premieră în acest an, “Izvoare limpezi”. Mi s-a oferit libertatea să îmi trăiesc copilăria neconstrâns și sunt fericit că am folosit bine liberul arbitru. Sunt unul din cei care au convingerea că omul reprezintă totalitatea experiențelor anterioare și pot spune că viața mea are niște rădăcini trainice, derivate din simplitatea oamenilor de la țară, a oamenilor simpli, care nu-și complică de fațadă existența. Un lucru pe care l-am înțeles mult mai bine, mai târziu, în facultate, este faptul că cel mai greu lucru este să rămâi simplu, să poți trăi astfel bine cu tine însuți. Pe scenă, cel mai greu este să fii firesc, iar forma teatrului pe care am încercat eu să o abordez, în care spectatori sunt în primul rând copiii sau tinerii, îți oferă un răspuns promt asupra calității a ceea ce faci. Copiii sunt cel mai exigent public, pe ei nu poți să-i păcălești. Nu poți să suferi pe scenă jucând suferința, așa cum nu poți să faci comedie, râzând tu însuți de ceeea ce faci.
- Înțeleg că ai fost un copil care a trăit foarte mult în natură, însă în adolescență ai devenit foarte cunoscut în Vaslui, apăreai foarte des pe scenă. Cum s-a întâmplat?
- Am simțit că pot să atrag atenția asupra mea, (o nevoie pe care cred că o avem toți, aceea de a fi în centrul atenției), adresându-mă într-un mod care să nu afecteze moral nici persoana mea, nici pe cei din jurul meu. Departe de mine gândul de a poza într-un reper pentru ceilalți, dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a făcut să mă simt bine în pielea mea, rezistând anturajelor de tot felul și fără să fac lucruri de care să îmi fie rușine mie și celor care sunt în apropierea mea.
- De ce ai ales să faci teatru?
- Pentru că, în anii de liceu, mi-a plăcut sentimentul pe care mi l-a oferit scena. Comunicarea vie între mine și publicul de aceeași vârstâ cu mine m-a motivat. Mi-am stabilit ștachete din ce în ce mai ridicate, căutând în permanență ceea ce cred că atunci îmi era greu să obțin, nici acum nefiind convins că am obținut comunicarea sinceră, nefardată, la care doar cei aleși pot ajunge. Iar asta înseamnă capacitatea de a înțelege atât de bine un personaj, astfel încât el să devină tu.
- Perioada liceului a fost hotârâtoare, așadar, pentru destinul tău.
- Este zona de care îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere, sunt ani în care am simțit primele emoții, lesne de înțeles, cum ar fi prima iubire, însă sentimentul pe care mi l-a creat întâlnirea cu ai mei colegi, eu pe scenă, ei în sală, privindu-mă, m-a încărcat si, vreme îndelungată de-atunci, am trăit cu ceea ce am primit, pentru felul meu de a mă prezenta în fața lor, evident, cu naivitățile specifice vârstei.
- Când ai debutat cu adevărat?
- Cred că pot spune că debutul meu a fost în clasa a VIII-a, când, în timpul orelor de dirigenție, doamna diriginte, profesoară de biologie și vecina mea de bloc, doamna Chirvăsuță, mă scotea în fața clasei, la sugestia colegilor mei, unde 30-40 de minute reușeam să le captez atenția. Am încercat să fac același lucru în clasa a IX-a, iar încercarea mea a fost primită bine de colegii mei noi, de profesori, dar mai ales de doi băieți mai mari decât mine cu un an, Bogdan Tudorache și Ciprian Luca, iar mai târziu și de Ioachim Stoian (Nenei). Astfel, a luat naștere, cunoscută pentru unii de aceeași vârstă, “Academia de Umor”. Au urmat participări la spectacole la Casa de Cultură, la festivaluri.
- Îmi amintesc de afișele voastre care împânzeau orașul. Cine vă făcea textele?
- Multe dintre ele erau compoziție proprie, altele erau împrumutate sau adaptate de la alte trupe ceva mai consacrate.
- De unde numele “Academia de Umor”?
- Are legătură cu o persoană foarte apropiată mie, cumnatul meu, care, fiind student la Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” din București, avea la rându-i o trupă de umor “Strict Secret”, una din cele mai bune trupe de umor la acea vreme. A fost prezentă în Vaslui în 1993, în cadrul unui festival de dans. Au fost aduși de Iulian Cazacu și Dan Marin. Multe din textele folosite de noi pe scenă erau realizare sau împrumutate de la ei. Am participat alături de ei la festivalurile de la Sibiu, Bistrița, Botoșani.
- Cum te exprimai în comedie?
- Începuturile mele au fost extrem de firave, pentru că ele m-au determinat pe mine să cresc. Îmi ieșea foarte bine să imit diverși oameni cunoscuți, lucru pe care în zilele noastre nu l-aș mai face, pentru că aceasta contravine principiilor din prezent și rigorilor pe care mi le-am autoimpus. Atunci însă, reacția pe care o stârneam în jurul meu era atât de intensă, încât am simțit întotdeauna nevoia repetării acelei plăceri. Asta îți dă un sentiment de putere. Mult mai greu a fost să mențin acel sentiment. Aceasta este, de fapt, lupta pe care o duce orice actor. E ușor, poate, să ajungi sus. Mult mai greu este să te menții, pentru că publicul vrea tot timpul ceva nou.
- Ai simțit dintotdeauna nevoia să fii pe scenă?
- Paradoxal, nimeni n-ar fi pariat pe spiritul meu ludic până în clasa a VIII-a. Acela este momentul de inflexiune în viața mea. Fără să fiu un elev care să exceleze în vreun fel, despre care să poți spune că este ieșit din comun, ba, din contra, am trăit în umbra surorii mele, Irina, mai mare cu șapte ani decât mine, comandantă de unitate. Pentru cei care nu au cunoștință despre modul de organizare dinainte de ‘90 în școli, sora mea era comandantă de unitat, elevul cu șnur albastru, cel mai titrat dintr-o școală. Am trăit bună parte din copilăria mea purtând povara comparațiilor între mine și ea. Am surprins pe toată lumea, inclusiv pe mine, când am obținut o medie de admitere la liceu mult peste ceea ce se considera potențialul meu.
- Crezi că diriginta ta a intuit în tine viitorul om de scenă?
- Cred că în momentele în care a folosit orele de dirigenție invitându-mă în fața clasei a făcut, de fapt, ceea ce ar fi trebui să facă un profesor diriginte, să-mi dea curajul să vorbesc liber în fața colegilor mei. Ceilalți profesori au rămas surprinși la balul de absolvire în clasa a VIII-a, desfășurat pe holurile de la parterul Școlii nr.4, când am interpretat o poezioară într-un spirit ludic. Mulți dintre ei au spus: “Nu credeam că poți să faci asta!” Toate formele de încurajare pe care le-am simțit m-au determinat să câștig încredere în mine și să am parte de o viață de licean în care prezențele pe scenă erau din ce în ce mai dese.
- Vorbește-mi despre prima apariție importantă pe scenă.
- Cred că a avut loc în anul 1993, la balul bobocilor de la Liceul “Mihail Kogălniceanu”. Îmi aduc aminte că am urmat în spectacol după Adina Postelnicu, care atunci cred că a și concurat. Eu am absolvit liceul la Colegiul “Anghel Rugină” și îmi doresc să le mulțumesc public tuturor profesorilor care au înțeles repede ce-i de capul meu. Fără a face însă rabat de la calitatea actului didactic, mi-au permis să îmi dezvolt pornirile artistice. Nu știu ce ar fi fost în altă parte, dar pot afirma că perioada liceului a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, întrecând cu mult perioada facultății.
- Erai o vedetă locală recunoscută. Prezentai zeci de spectacole.
- Da, prezentam spectacole și participam și cu trupa de umor la cele mai multe dintre ele. Mărturisesc, mi-e dor de atmosfera de atunci. De asta m-am simțit bine când Primăria Vaslui a organizat Balul absolvenților claselor a XII-a din, o premieră care m-a făcut să mă simt din nou adolescentul cu viitorul larg deschis.
- Ești un sentimental.
- Da, și nu mi-e rușine să recunosc. Există o persoană care mi-a influențat în acest sens. Viața mea se leagă de cea care mi-a fost alături în copilărie și căreia îi spuneam tanti Mia. Pot spune că, în afara celor doi părinți naturali ai mei, de care mă simt extrem de apropiat și care mi-au oferit o libertate pe care cred că am știut să o interpretez, ea este persoana căreia aș putea să-i spun în egală măsură mamă. Neavând copii, m-a crescut ca pe propriul ei fiu. Nemaifiind în viață, departe de mine gândul de a măguli pe cineva, dar dragostea exprimată de această ființă stârnește și în prezent ecou în sufletul meu.
- Să revenim la teatru. Cum de ai ales până la urmă, actoria?
- Simțeam că după terminarea liceului era necesar să fac ceva, să merg mai departe. Nu eram foarte convins că știu care este drumul pe care urma să îl fac, dar un bun prieten, Sorin Gheorghiu, care era actor corp-ansamblu, mi-a sugerat că pot încerca să beneficiez de același statut alături de el. Astfel, pe 15 septembrie 1997, m-am prezentat cu un curaj dezarmant, fără să fi avut o pregătire minimă a repertoriului, iar spre surprindere plăcută, timp de un an de zile am primit botezul scenei de teatru, într-un spectacol intitulat “Micuța pianistă”, a dramaturgului bârlădean Geo Iancu Călinescu, în regia lui Vasile Mălinescu. Am folosit corespunzător acea perioadă, pregătindu-mi, în paralel cu activitatea de la teatru, repertoriul necesar examenului de admitere, pentru care m-am pregătit cu actrița Geta Cacevschi. Câteva luni bune, ea a făcut tot ce a știut mai bine, punându-mi în față texte pe care le considera potrivite personalității mele. Un punct aparte în acest repertoriu, momentul cu care am reușit să conving membrii comisiei, a fost monologul lui Ion din “Năpasta” lui Caragiale, despre care pot să spun că l-am simțit foarte bine. Este monologul cu care am reușit să intru primul pe cele șapte locuri, în concursul de admitere al acelui an. Am de făcut mulțumiri unui vasluian, compozitorului Dumitru Jijie, care mi-a făcut o instruire scurtă, dar extrem de eficientă, în teoria muzicii.
- Ce a însemnat facultatea de teatru pentru tine?
- Pe 4 septembrie 1998, am aflat rezultatul concursului. Simțeam că Dumnezeu îmi arată calea de urmat și că traiectoria mea, cel puțin pentru patru ani de atunci încolo, avea să fie una corectă. Se spune că studenții de anul I din cadrul acestei facultăți au sentimentul că sunt deja actori. Nu durează însă foarte mult. Profesorii, cu o abilitate ieșită din comun, nu fac altceva decât să curățe ceea ce tu consideri piatră de temelie, iar ei, clișee de interpretare, peste care este greu să intervină cu altceva. Au fost exerciții de improvizație, studii de personaje, care pe mine m-au adus în ipostaza de a crede că tot ceea ce acumulasem până atunci nu valora nimic. Încercam să îmi dau seama dacă locul meu este acolo, dar utilitatea acelei perioade am conștientizat-o mai târziu. Ceea ce credeam că reprezintă personalitatea interpretării mele nu era decât o formă de exhibare de sine. Indiferent de rolul pe care îl interpretează un actor dependent de stilul său, nu face altceva decât să se repete. Sunt actori cărora le place să își asculte glasul bine impostat, sau să repete un gest care într-un spectacol a stârnit reacția sălii, lucru care nu are legătura cu arta actorului pură.
- Vorbește despre profesorii tăi.
- Am să amintesc despre profesoara de actorie Ruxandra Bălăiță, care din păcate nu mai este printre noi. A doborât-o boala secolului, cancerul. Este cea m-a învățat să îmi cunosc limitele, ca să le pot depăși. M-a învățat să fiu sincer cu mine însumi și să nu mă supăr atunci când ceva nu îmi iese, pentru că neacceptarea înseamnă neputință. Așa cum răutatea înseamnă neîmplinire. Atunci când te simți bine în pielea ta, nu simți nevoia să fii agresiv verbal sau fizic. Când sunt liniștiți oamenii și împăcați cu ceea ce au avut sau cu perspectivele activității lor, nu-și vor clădi niciodată succesul făcând rău celorlalți. Uneori, un simplu gest sau un cuvânt silabisit poate stârni multă durere în suflet. Profesorii încearcă să te conducă pe drumul cel bun, care să ți se potrivească ție și personalității tale. Există o opinie, că profesorii de actorie imprimă propriul lor stil de interpretare studenților, așa cum li se spunea studenților Bibanului bibănei, sau studenților lui Dionisie Vitcu, vitcușori. Aici este marele talent al profesorului de arta actorului, să nu se ofere drept model viitorilor actori. Fiecare actor trebuie să caute în sine modalitățile firești proprii de exprimare.
- De ce ar trebui să îmbrățișeze astăzi un tânăr meseria de actor?
- Unii vor să se facă actori pentru că sunt frumoși, alții pentru că vorbesc frumos sau pentru că trebuie să păstreze o tradiție în familie. Nu există însă o regulă exclusivistă în această direcție, iar asta poate da curaj mult unor tineri, care nu se regăsesc în descrierea de mai sus. Să încerce.
- Tu de ce ești actor?
- Aceasta a fost prima întrebare pe care ne-au adresat-o profesorii, având statutul de studenți. De ce teatru? Fiecare dintre noi a încercat să ofere un răspuns din cărți. Toți ne întrebam ce le-ar plăcea profesorilor să audă din gura noastră. Am să refac traseul acelei prime ore și de data asta am să răspund sincer. Am făcut-o pentru că reacția pe care o are publicul care place ceea ce fac eu pe scenă este cea care pe mine mă încarcă. În egală măsură, când ceva nu place publicului, am starea de neliniște și de neîmplinire, care nu poate fi înlocuită de nimeni și de nimic. Adică un scop egoist. Mai târziu am aflat că răspunsul corect era înțelegere, iubire, exprimată prin arta actorului. Este un nivel la care ajung foarte puțini. O să încercăm să facem împreună un exercițiu de imaginație. Gândiți-vă la cel mai bun actor de teatru care vă vine în minte și aplicați următoarea formulă: “poate acest actor să obțină aplauze sincere din partea noastră orișiunde își dorește? Întrebarea a doua, retorică. Simțiți că aceste aplauze îi sunt necesare, servesc ele întregului spectacol? În funcție de răspunsul dumneavoastră, al fiecăruia, aș vrea să vă ofer un citat din opera cunoscutului critic de teatru rus Stanislavski: “Există o vârstă la care un actor poate obține aplauze, acolo unde își dorește. Există o altă vârstă, a maturității, când aceste aplauze nu-i mai sunt necesare acolo unde nu le este locul.
- Și totuși tu ești actor, dar nu profesezi. Nu îți este greu?
- În zilele noastre, când faci alegerile care îți pot influiența destinul, le faci cu sufletul, cu mintea, cu inima, iar lupta, în cazul meu, s-a dat între un perfecționism pe cale de aprofundare și nevoia de stabilitate, de siguranță.
- Adică nu ești genul care să riște totul pe o învârtitură de ruletă.
- Da, așa este. Vreau să vă spun una dintre poeziile mele preferate “Dacă”, de Rudyard Kipling , poezie care, în una din variantele de traducere, începe în felul următor: “Dacă poți să nu-ți pierzi capul, când toți din jurul tău și l-au pierdut pe-al lor și te acuză pe tine pentru asta”. Apoi, tot în facultate, am învățat să nu citesc o carte decât dacă sunt pregătit pentru ea. Superficialitatea este o boală care are tratament, dar care este la fel de periculoasă, precum cancerul.
- Un tratament pentru superficialitate.
- Creșterea respectului de sine. Eu am învățat să citesc fără ca cineva să îmi impună asta, iar lectura, în general, aduce cunoaștere. Cunoașterea aduce echilibru și organizare.
- Care este secretul echilibrului tău?
- Uneori, pentru echilibru este necesar să faci compromisuri. Totul este ca aceste compromisuri să nu atragă după sine altele. Conștiința, indiferent de originile ei, că e vorba de dreapta credință, de Dumnezeu, de moralitate, se naște din experiențele noastre zilnice, care nu de puține ori se întâmplă să fie de la o extremă la cealaltă. Nu-mi doresc să folosesc cuvinte mari, să propun oamenilor să întoarcă obrazul după ce au primit o palmă pe celălalt, dar le pot propune un alt exercițiu de voință. Să scrie pe o listă toți oamenii cu care sunt certați, din vina sau fără vina lor, și
să-i ierte, spunându-le asta. A ierta este cel mai ușor lucru pe care putem să îl facem. Ține de o decizie personală. Asta-i tot.
- Te mulțumește postul de director al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale ?
- Este una din puținele variante pe care le oferă Vasluiul pentru a putea pune în practică ceea ce știu și ceea ce îmi place să fac.
- Crezi în viitorul unui teatru la Vaslui?
- În momentul în care îmi propun ceva, am o proiecție, iar această proiecție implică un spațiu pentru asta, o logistică de scenă, sunet, lumini, tehnică, actori cu energie, tineri cărora să li se asigure un minim necesar, regizori și foarte mult entuziasm.
- Ce îți lipsește din toate acestea?
- În momentul acesta nu este identificat un spațiu pentru care să se canalizeze energia creatoare a celor care ar fi dispuși să pună bazele unui astfel de teatru. Eu cred, mai degrabă, în ideea unui teatru de proiecte, poate fi și într-un spațiu neconvențional, așa cum a fost cel în care a activat teatrul Get în 2005-2006, într-o sală de 105 metri pătrați din Casa de cultură, cu regizori care să vină să monteze prin rotație, cu tineri actori, absolvenți de actorie din Vaslui.
- De ce din Vaslui?
- Pentru că s-ar rezolva problema locuințelor. Dacă am aduce un actor din București sau din orice parte a țării, ar însemna alte sume de bani. Intenționez să pun în practică o idee care nu-mi dă pace de ceva vreme, pentru cinsprezece liceeni din județul Vaslui. Vom organiza în cadrul festivalului de umor “C. Tănase” un atelier de arta actorului, punând accent pe autocunoaștere, folosindu-ne de mișcare scenică, improvizație, vorbire. Aceste ateliere vor fi coordonate de profesori ai facultăților de teatru din București și din Iași. Va exista un concurs, între 15-17 septembrie, iar cei mai buni cinsprezece concurenți vor fi aleși să participe în cadrul acestor ateliere. Cel mai bun dintre ei va fi sprijinit în pregătirea pentru admiterea în cadrul facultății de teatru. Folosind această metodă a pașilor mărunți se pot pune bazele unei viitoare trupe de teatru pentru Vaslui.
- Ești mulțumit de modul în care reacționează vasluienii la ceea ce organizezi?
- În general, publicul este destul de variat la Vaslui, dar cred că își găsesc locul și cei pentru care îmi doresc să fac mult mai mult din postura în care mă aflu: concerte de muzică clasică, teatru de calitate, în care cuvântul să capete un rol secundar, asta pentru că simțirea este cea care trebuie să ocupe primul loc.
- Care ar fi actorul sufletului tău?
- Îmi plac actorii care nu se repetă, care, dacă râd sau dacă plâng, o fac precum personajul. Îl apreciez pe Dan Puric, pentru că poate capta atenția fără să se folosească de cuvânt. Îmi plac spectacolele lui de pantomimă, în care gestul și mișcarea substituie cu succes cuvântul care, în cazul altor actori, salvează aparențe.
- Îți doresc să revii pe scenă, acolo unde îți este locul, în mijlocul unei trupe de actori vasluieni, așa cum îți dorești. Să dea Dumneze să ciocnim un pahar de șampanie la ridicarea cortinei teatrului din Vaslui!