Autor: Mihai TUFA
Data: 2008-11-17
|
 Înscrisă în documente încă de pe timpul lui Stefan cel Mare, când a fost construită în jurul unei mănăstiri de la care si-a luat numele, renumită mai apoi datorită măretului plop, localitatea Rafaila este în prezent aproape lipsită de simboluri. Monumentele istorice din localitate sunt într-o stare avansată de degradare. Dacă la biserica din 1843 încă se mai poate interveni, pentru Plopul cel Mare este prea târziu. Altfel, ne rămân
ici-colo, si ei putini, oameni cu povesti de viată care merită să intre în manualele de istorie cel putin locală.
În Rafaila am ajuns pe vreme de ceată. Dar asa de groasă ceată rar mi-a mai fost dat să văd! Ascunsă bine după coline împădurite, în Rafaila se urcă din valea Bârladului, iar satul ocupă în mare parte interfluviile si mai putin văile râurilor din zonă. Asa se face că, venind dinspre Negresti, urcând pe versantul Popoasa, satul pare cocotat în vârful dealurilor Rafailei. Asteptând să se mai ridice ceata (la ce bun tot efortul, dacă nu aveam fotografii?), am discutat mai întâi cu primarul comunei - Constantin Fânariu - cel căruia i-am
solicitat astfel să îmi prezinte comuna pe care o conduce. Dar până să vă povestesc ce am discutat cu primarul, se cuvine să fac o scurtă trecere în revistă a săpăturilor arheologice de pe raza comunei.
Cele mai importante descoperiri arheologice, care au făcut localitatea Rafaila vestită în lumea specialistilor, sunt cele prin care s-au găsit urme de locuire neolitică în două puncte ale localitătii: mai întâi la “Piciorul Hârbului”, punct situat în partea de vest a satului, la o distantă de aproximativ un kilometru fată de zona locuită, pe interfluviul dintre râurile Stemnic si Recea - aici au fost descoperite diferite unelte din silex, piatră si os, dar mai ales vase si fragmente ceramic; un al doilea punct este cel de la “Ezer”, situat între pârâul Stemnic si un afluent al său, unde s-a descoperit un depozit de bronz format din fibule, un colt fragmentat si un vârf de lance. Despre toate acestea se crede că reprezintă nivelul ridicat al culturii materiale la care ajunsese populatia băstinasă în epoca bronzului si a fierului, care, pe lângă agricultură si pescuit, se îndeletnicea si cu mestesugurile.
Comuna si oamenii ei
Cu un ochi pe monografia comunei Rafaila, semnată de Andone Cumpătescu, si cu un ochi pe ce mi-a spus atunci primarul, o să vă povestesc despre cîtiva oameni din Rafaila.
Unul dintre meseriasii Rafailei, Dumitru Onciu, este renumit pentru grija sa fată de estetica si modul de prezentare a butoiaselor din lemn de dud. Din păcate, lipsurile financiare si imposibilitatea obtinerii unei certitudini cu privire la ziua de mâine l-au făcut pe Dumitru Onciu să plece la muncă în Belgia, alături de un ginere de-al său. Acasă, sotia sa, Elena, nu mai are niciun butoias si doar pe la oamenii din sat mai poti găsi mostre ale talentului mesterului popular.
Apoi, Andone Cumpătescu aminteste într-o povestioară de un personaj pitoresc al satului: Petrea Cioslovacu. Povestea si-o începe asa: “Petrea Cioslovacu era o poreclă. Asa-i spuneau consătenii lui Petrea Calinciuc, pentru că de fept asa-si spunea el însusi: «Auzi, auzi, eu Petrea Calinciuc»...” si începea o povestire pe care oamenii au ascultat-o cu interes real, la început. Petre Calinciuc, după război, mai rămăsese cîtiva ani la muncă în Cehoslovacia si se întorsese acasă cu ceva cîstig. Povestea unde si cum a muncit în Cehoslovacia, pentru că de când se întorsese, munca în agricultură nu-l prea atrăgea. Umbla toată ziua prin sat într-o salopetă muncitorească arătoasă si-si spunea invariabila povestire. Despre viata dusă în transee, nu vorbea absolut deloc. Cu timpul, pentru că îsi depănase aventura din Cehoslovacia de prea multe ori, oamenii au început să nu-l mai asculte si atunci când prindea pe câte cineva i se adresa: “Auzi, auzi, eu Petrea Cioslovacu”. Dar oamenii nu-l mai ascultau. Interesant este că atunci când îl întrebai despre război, se întuneca la fată, se întrista si pleca aruncând vorbele: “Nu vă spun pentru că pe urmă nu mai pot dormi, iar voi tot n-ati întelege cum de am putut ucide atîtia oameni cu mânurile mele”. Oamenii satului îl credeau putin nebun si când vorbeau despre el nu-i spuneau Petre Calinciuc, ci Petrea Cioslovacu. Aproximativ acelasi comportament fată de o perioadă neagră din existenta sa l-am întâlnit în Rafaila la un alt om despre care vă voi relata la finalul acestei povesti.
Din punct de vedere al elementelor de traditii si obiceiuri specifice doar comunei Rafaila, de mentionat este capra, care în localitate, la Anul Nou, este jucată pe prăjimi cu înăltimi care ajung si la cinci metri. Datorită faptului că multă vreme comuna Rafaila a fost anexată Todirestiului, capra pe prăjină mai poate fi întâlnită acum si în comuna de care Rafaila s-a desprins în 2004.
Despre oameni care să mai păstreze mestesuguri traditionale, primarul mi i-a mentionat pe Dorina Voicu (fostă Onciu), sudentă la Facultatea de Teologie Ortodoxă “D. Stăniloaie”, sectia Artă Sacră, în Iasi. Pictează icoane pe lemn, iar comuna este mândră cu o asa fiică. Alti trei creatori sunt fratii Constantin, Ionel si Petrică Voicu. Ionel pictează si sculptează, iar Constantin - căruia mai târziu în acea zi aveam să-i fac o vizită - si Ionel doar sculptează.
Relicva botanică de la Rafaila
Existenta vestitului plop de la Rafaila, numit de către localnici “Plopul cel Mare” este legată de omul simplu de tărâmul legendei, fiind asociat cu personalitatea lui Stefan cel Mare. Referitor la acest aspect, Nicolae Iorga nota: “Românul îi atribuie (lui Stefan cel Mare - n.r.) tot ce-i pare curios, mare, vitejesc si chiar neînteles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice sant, întreabă-l cine l-a făcut - el îti va răspunde: Stefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său” (“Istoria lui Stefan cel Mare”, 1966). Asa s-a întâmplat si cu Plopul cel Mare. Oamenii din Rafaila spun si acum fie că Stefan Vodă a sădit plopul lângă o fântână a cărui apă ar fi ostoit setea lui si a ostenilor care-l însoteau, fie că voievodul ar fi poposit la umbra arborelui care îsi etala chiar si în acele vremuri falnicele ramuri. Dacă ar fi să mă depărtez de această legendă, găsesc prima variantă mai aproape de adevăr, căci din datele stiintifice culese în momentul declarării copacului drept monument al naturii (1994), reiese că în prezent plopul are o vechime de aproximativ 565 de ani. Până la acel moment însă, Plopul cel Mare a avut multe de suferit.
Chinuitoarea perioadă a decăderii măretului copac a început în 1967, când natura dezlăntuită a tras plopul prin fulger. Totusi, plopul a supravietuit incendiului de atunci, însă ulterior, o furtună devastatoare a completat dezastrul. Chiar si asa, verdele frunzelor
s-a reinstalat în coroana arborelui, iar plopul, încă păstra ceva din măretia de odinioară. Din nefericire însă, niste copii cărora nu a avut cine să le explice importanta plopului, l-au incendiat în anul 1997.
Păcat că arborele a fost declarat monument al naturii abia târziu, chiar prea târziu. Păcat si pentru că, protejat fiind prin lege, nimeni nu l-a protejat. Arborele nu a mai fost niciodată îngrădit după 1990 si nici curătat si protejat împotriva insectelor dăunătoare. Păcat că ramurile sale impresionante nu au fost sprijinite cumva, ori că trunchiul nu i-a fost prins în chingi, asa cum s-a procedat cu mult mai tânărul tei al lui Eminescu din Iasi.
În prezent, doar trunchiul înjumătătit si putrezit al copacului îti mai poate da măsura imensitătii arborelui. Păstrând în prezent doar un brat si un ciot, copacului i-a căzut o ramură groasă în anul 2007, iar scoarta nu îl mai poate proteja mult timp de putregaiul care a pătruns adânc în trunchiul găunos. Erou al naturii schilodit de oameni prin nepăsare si chiar rea-vointă, copacul nu mi-a trezit decât un sentiment combinat de ciudă si revoltă la adresa autoritătilor competente care probabil că acum îsi doresc să se fi implicat mai mult… Măcinat de timp si de ignorantă, copacul parcă s-a topit
într-un ritm accelerat. Văd acum imagini cu plopul, asa cum arăta el în 1967, 1973, 1979, în 2007. Îmi imaginez pe acei copii piromani care îmi apar malefici si nu mai pot spune decât… poate nu merităm acest simbol. Poate cei care au trăit până la noi au fost mai vrednici de a se mândri cu Plopul cel Mare.
Biserici din lemn, biserici din piatră
Am mers, în Rafaila, si la mănăstirea care a dat numele satului, mănăstire a cărei biserică este declarată monument istoric si este inclusă în lucrarea Mariei Popa, “Monumente istorice din judetul Vaslui - biserici si mănăstiri din Eparhia Husilor”, lucrare din cate voi cita selectiv în continuare. Biserica actuală a mănăstirii poartă hramul “Nasterea Maicii Domnului” si este clădită în 1834 la initiativa ieroshimonahului Iorest, pe locul fostei biserici de lemn a schitului. Anterior, biserica de lemn a fost atestată în 1599 si în 1636 si a fost ridicată initial în hotarul Osestilor. Constructia bisericii actuale din piatră a necesitat strămutarea micutei biserici de lemn, aflată acum în centrul satului si functionând si în prezent ca parohie. Amintirea travaliului depus pentru mutarea bisericii de lemn este încă vie în memoria oamenilor din Rafaila (mijloacele tehnice nu erau la îndemână, iar operatiunea a fost delicată), care mai povestesc si acum despre cele 12 perechi de boi care timp de o săptămână au purtat biserica de lemn din dealul mănăstirii, coborând pe vale si urcând apoi până în centrul satului, pe o distantă de aproximativ doi kilometri.
Si pentru că tot am intrat pe tărâmul istoriei vorbite, este de amintit aspectul traditional potrivit căruia se spune că schitul Rafaila a fost înfiintat de către Rafail (Radu) Bălteanu (fost călugăr la Mănăstirea Neamt), pe mosia pe care o primise în dar de la Stefan cel Mare, după bătălia de la Podul Înalt din 1475. O legendă spune că, în timp ce Stefan cel Mare medita la strategia potrivită pentru lupta de la Vaslui, iar oastea lui se odihnea în Valea Stemnicului, sub plopul renumit si acum, s-au înfătisat doi frati - Radu si Irina Bălteanu, care i s-au plâns că părintii le fuseseră ucisi de către turci. Cei doi frati cer stăruitor domnului să-i primească în oastea sa, pentru a-si putea răzbuna părintii. În luptele care au urmat, Radu s-a dovedit un arcas deosebit, iar după ce Stefan i-a biruit pe turci, ar fi răsplătit pe arcasul său Radu cu o parte din Valea Stemnicului. În jurul anului 1500 Radu Bălteanu s-a călugărit, primind numele de Rafail, de unde se trage si numele localitătii Rafaila.
În timp, schitul s-a risipit, dar asezământul monastic a fost refăcut de Eremia Băisanul, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Mănăstirea si-a continuat activitatea si după secularizarea averii din 1863, fiind întretinută de stat. Până atunci însă, între 1800 si 1841, în incinta schitului a functionat o scoală de dascăli bisericesti, iar în preajma secularizării si până la 1915, în curtea mănăstirii a functionat scoala satului Rafaila.
Comunismul a adus o grea lovitură pentru toate mănăstirile din România, chiar si pentru cea din Rafaila. În 1959, mănăstirea a fost desfiintată, iar toate clădirile au fost folosite fie ca sediu al CAP-ului local, fie ca maternitate, fie ca grajduri. Abia în 1993 mănăstirea a fost reactivată, construindu-se în timp chilii noi. Totusi, trecerea prin comunism îsi spune si acum cuvântul, căci starea bisericii-monument este departe de a fi satisfăcătoare. Despre elementele arhitecturale încă păstrate, se poate vorbi făcând un inventar sumar: absidă decrosată pentagonală, fatade decorate cu elemente neoclasice (casete oarbe si cornise cu muluri în retragere, ferestre rectangulare), dar - interesant - turnul clopotnită de formă prismatică are acoperis de tip baroc. La intrarea în biserică, deasupra portalului, încă se poate vedea inscriptia scrisă în chirilică, unde biserica este datată alături de amintirea numelui ctitorului.
Omul care a străpuns muntii
Transfăgărăsanul a fost construit între anii 1970 si 1974, fiind văzut de către Nicolae Ceausescu drept una dintre măsurile strategice în eventualitatea unei amenintări militare venite dinspre Uniunea Sovietică. Soseaua care traversează Făgărasii s-a realizat cu eforturi materiale considerabile si cu pre?ul vietilor soldatilor care au contribuit la constructie. Dincolo de cifrele impresionante, cei care au lucrat la acest proiect grandios vorbesc despre zeci de persoane care si-au pierdut viata, însă cifrele exacte nu au fost păstrate. Unii vorbesc de 144 de militari morti, adică 144 de tineri cu vârsta cuprinsă între 18 si 22 de ani. Pentru militarii decedati în constructia acestui drum nu există decât încercări de aducere în memorie.
Cea mai dificilă parte a proiectului drumului care străbate cea mai sălbatică zonă a fost executarea tunelului Capra - Bâlea Lac, pentru care au fost săpati peste 41.000 de metri cubi de piatră, folosindu-se 20 tone de dinamită săptămânal, 3.500 de tone de ciment, 90 de tone de otel beton, 24.000 de ancore, 130 tone de plase sudate, 14.000 metri pătrati de cofraje, 1.800 metri de tuburi de beton, 4.100 metri de teavă, 50 tone de confectii metalice, 7.000 metri cubi de nisip, 6.000 metri cubi de pietris, 3.000 tone de cribluri si 740 de lămpi de iluminat. Prin derocări s-au dislocat nu mai putin de trei milioane de tone de stâncă, adică echivalentul a 6.600 de trenuri de câte 50 de vagoane cu piatră. Tunelul Capra - Bâlea Lac, care str?bate masivul Paltinul, are o singură bandă de circulatie, lată de sase metri, nu este iluminat artificial si este aerisit natural. În partea sudică, a traseului Transfăgărăsanului, pe muntele Pleasa, deasupra barajului Vidraru, se află statuia lui Prometeu cu fulgerul în mână, ca simbol al electricitătii, realizată de sculptorul Constantin Popovici, fiul marelui Ion Grigore Popovici (născut la 16 iulie 1907, în Codăesti, Vaslui - decedat într-un asasinat politic la 3 august 1946, Bucuresti). Dacă vă întrebati de ce anume cititi aceste lucruri în reportajul RurALL, este pentru că în Rafaila am întâlnit un om care a supravietuit tunelului Capra - Bâlea Lac si poate spune povestea acelui tunel. Alături de statuia făcută de fiul lui Ion Grigore Popovici, Transfăgărăsanul, una din cele mai mari realizări de infrastructură din România ultimului secol, mai poartă semnătura de la distantă a unui vasluian care a pus umărul la străpungerea muntelui prin tunelul situal la cea mai mare altitudine din România.
Povestea lui Constantin Voicu începe prin relatarea sa despre când era copil. Satul Rafaila si-l aduce aminte ciudat - nici garduri nu erau, iar cine avea trei scânduri în loc de poartă era gospodar. La 16 ani, după ce a terminat scoala generală, a început să lucreze ca zilier prin comună, iar la 18 ani, în 1971 a plecat în Brasov, în căutarea unui loc de muncă, unde a lucrat peste tot - la instalatii de gaz metan, la canale, la drumuri si trotuare, în cadrul unei firme de constructii care apartinea statului. Din Brasov a plecat la Zărnesti: “Începusem un curs de calificare, la sectia mecanic-sef, eram frezor si eram plătit foarte rău, eram copil. De acolo am plecat la mina de cupru, în Bălan, judetul Harghita. Din mină am plecat în armată, apoi m-am reangajat. Însă cu armata trebuie să intru într-o istorie. Am fost încorporat de Miercurea-Ciuc si dus la Vânju Mare, judetul Mehedinti, unde am făcut scoala regimentală de infanterie. După ce am terminat regimentala m-au dus la tunelul Capra în Transfăgărăsan. Ar trebui să scriu o carte despre asta, pentru că multă lume nu stie ce s-a întâmplat acolo.”. Îl las să povestească în continuare si începe prin a localiza exact în timp ziua în care a ajuns pe munte.
Când plutonul de 30 de soldati din care făcea parte a fost adus la 1 ianuarie pentru a săpa ultimii 500 de metri, Constantin Voicu avea încă 20 de ani. Fusese selectat petnru munca la tunel tocmai pentru că muncise în mină la Bălan. Era ultima etapă a proiectului Transfăgărăsanului, dar si cea mai dificilă. Tunelul avea să străpungă muntele în opt luni de zile. Se lucra cu perforatoare finlandeze, cu motocompresoare pe bază de motorină si utilaje cu brat, care erau comandate de maistri civili - care erau si singurii civili din santier. După cum spune Constantin Voicu, prin tunel încăpeau, în timpul constructiei, două masini Tatra una pe lângă alta. Tânărul militar se ocupa de montarea încărcăturii de explozibil - se foloseau câte 250 de kilograme de dinamită la fiecare explozie.
Conditiile de lucru erau infernale - baraca în care cei 30 de soldati dormeau în sase paturi suprapuse era pusă pe marginea unei prăpăstii si legată de colturi cu fier-beton, pentru a nu fi luată de furtună. Despre vremea din timpul iernii, Constantin Voicu îsi aduce aminte astfel: “Nu am văzut în viata mea asa ceva... Venea câte un viscol, iar chiciura care la noi e măruntă, acolo era cât unghia de la degetul mare. Sticlă la ferestre nu aveam, era pus un petec de prelată. La o furtună, un coleg a iesit afară si a alunecat în prăpastie, la 100 de metri. A murit pe loc... Înăuntru nu aveai unde să dormi
în afara paturilor. Jos nu aveai unde să pui piciorul, pentru că erau materiale, foc nu aveam, sobă nu aveam, apă caldă nu aveam...”.
Mai era putin de săpat. La Bâlea, desi exista doar o căbănută, la care nu se ajungea ca acum cu telefericul, pentru că zăpada era încă mare pe munte (era abia la începutul lunii martie) veniseră si cîtiva turisti. Ultima explozie la tunel era aproape, dar nu avea cine să îi anunte pe cei din echipa de la Bâlea de acest lucru, astfel să sarcina evacuării turistilor i-a fost atribuită lui Constantin Voicu. A primit o tocană de legume si un sfert de pâine pentru asta, dar si ordinul ca în opt ore să ajungă la Bâlea. Acum spune că nici alpinistii nu urcau pe unde a urcat el. Când a ajuns la Bâlea, se temea ca nu cumva cei 10 turisti pe care i-a văzut să nu se sperie de el, murdar cum era. Evacuarea e decurs însă normal, dar ceva nu era în ordine. Explozia era stabilită în două faze: o primă explozie, mai mică, la jumătate de oră după cele opt pe care le-a avut la dispozitie pentru a ajunge la Bâlea. Apoi, după explozia mică, explozia mare trebuia să aibă loc la o oră si jumătate. Dar cele două ore au trecut si nu se auzise nimic. Atunci Constantin Voicu si-a dat seama că dacă explozia nu va avea loc, nu se va putea întoarce. De fapt exploziile avuseră loc, dar la explozia mare, când tunelul a străpuns muntele, socul nu a aruncat piatra afară, ci a tras zăpada înăuntru, drept pentru care nu s-a auzit nimic. Cea mai mare ciudă pe care a avut-o Constantin Voicu este că cei răsplătiti au fost secretarii de partid din Sibiu si Arges, care au fost filmati sărbătorind cu sampanie succesul proiectului. Soldatii au fost fugăriti de la fata locului.
În luna iulie, Constantin Voicu a fost nevoit să vină acasă, la Rafaila, unde avea o soră bolnavă. Unitatea de vânători de munte i-a dat vestea. Atunci a mers 50 de kilometri pe jos, pe Arges. La Hotelul Cumpăna a aflat de problema care se ivise la testarea valvelor barajului de la Vidraru. Însusi Nicolae Ceausescu, foarte interesat de cum merge proiectul, a venit în zonă, iar toată valea Argesului, până la Pitesti inclusiv, a fost evacuată. Când a ajuns în Pitesti, un colonel l-a întrebat din ce armată face parte, iar tănărul soldat i-a răspuns: “Din Armata Transfăgărăsanului”. Solicitând mai multe detalii, i-a spuns si unde anume lucrează, adică la tunelul Capra, moment în care, colonelul, respectuos, i-a spus: “Să trăiesti, caporale!”. Nu s-a arătat mirat fată de respectul arătat de colonel.
L-a acceptat ca pe o certitudine a grutătii muncii pe care o are sus. Drumul său însă trebuia să îl ducă acasă, unde a ajuns plin de păduchi. Ajuns în mijlocul curtii casei din Rafaila, primul lucru pe care l-a făcut a fost o baie fierbinte, cu apă opărită. Constantin Voicu povesteste toate acestea cu zâmbetul pe buze. A fost însă nevoit să se întoarcă în scurt timp la tunel, unde a continuat munca la consolidarea acestuia.
“Eu vă spun, foamea si frigul pe care l-am făcut în Transfăgărăsan să nu le facă nimeni. Lemne nu aveam, căldură nu, medicamente nu, haine de schimb nu... Era pe viată si pe moarte. Trăiam cu un sfert de pâine pe zi si lucram pe schelă în tunel în costum de cauciuc. Curgea apă, căci tunelul trece chiar pe sub lacul Capra. Făceam jgheaburi din tablă, ancorele le băteam cu pana de surub, apoi prindeam totul cu plasă. Ud veneam în tunel, ud plecam... Ud veneam, ud plecam... Cei care erau în puscărie erau domni atunci... Ei aveau o ciorbă caldă, indiferent cât de păcătoasă era, dar o avea. O baie, dacă o făcea la două săptămâni, o făcea. Un pat uscat, dacă avea, dormea. De multe ori nici nu aveam ce mânca, căci mai erau avalanse si nu puteau ajunge la noi cu mâncarea. Când m-am întors din Transfăgărăsan arătam ca în epoca de piatră si eram deja bolnav cu stomacul. Mâncarea de bază era sfertul de pâine. Când a dat căldura, mai coboram la poalele muntelui după bureti. Ferească Dumnezeu de un război, căci foamea e periculoasă... Chiar si asa, sunt foarte satisfăcut de ceea ce am lucrat acolo, dar nu stie nimeni... Baza Transfăgărăsanului a fost sus, la tunel!”
Constantin Voicu a stat opt luni de zile îmbrăcat cu hainele pe care le avea pe el când a plecat din unitate spre tunel. Cu aceleasi haine, de fapt cu ce mai rămăsese din ele, s-a întors la unitate. Mantaua era numai umeri, pantalonii erau rupti până sus. Cei 25 de lei pe care îi avea când s-a dus la tunel îi avea si când s-a întors. Banii au fost folositi pe munte la barbut, iar zarurile au fost improvizate din piatră. Nu se tinea cont de bani, căci banii mergeau în cerc. Era o activitate anti-plictiseală, care pe munte si vreme rea este foarte dăunătoare. Soldatii făceau totul pentru a ignora locul în care se află. Cu cei 25 de lei pe care îi avea, Constantin Voicu si-a cumpărat o pereche de sandale din Curtea de Arges. Trei zile a stat la unitate în Vânju Mare, apoi a fost trimis la cules porumb în Insula Mare a Brăilei, unde, desi termenul de liberare era la 10 octombrie, cei 29 de soldati care au mai rămas în pluton nu au fost lăsati să plece până nu au terminat de recoltat, la sfârsitul lunii noiembrie: “Era porumb cât vedeai cu ochii. Si aveam un maior care ne zicea tot timpul: «Vedeti băieti, când îl terminati, atunci vă liberati!» Dar pentru noi era floare la ureche, fată de cât am pătimit pe munte. Dar până nu a adus băietii pe care i-a încorporat fără jurământ, noi nu am plecat. De bine, de rău, eu trecusem si prin sită, si prin ciur...”.
La întoarcerea din armată, Constantin Voicu a revenit la mina de cupru, iar de acolo s-a înscris acasă, la Ocolul Silvic Băcesti, la scoala de pădurari. Examenul l-a dat la Câmpulung Moldovenesc si a reusit, pentru care a fost repartizat la Câmpeni, în judetul Alba, unde a stat trei luni. Nu i-a plăcut si a revenit în mină, unde a lucrat 25 de ani si nouă luni. În acest timp, a fost lider de sindicat la mina de cupru din Bălan, unde a lucrat ca masinist. Flori de mină nu mai păstrează în casă. Le-a împărtit rudelor, prietenilor.
Constantin Voicu nu a mai fost niciodată pe Transfăgărăsan, de când a terminat munca la tunelul Capra. Familia sa a vizitat fascinantul traseu anul trecut, dar el nu a vrut să se ducă. S-a jurat că atât timp cât va trăi nu se va duce acolo, pentru a nu deschide Cutia Pandorei. A văzut doar imagini si filme făcute de sotia sa anul trecut. Oftează si tace. Sotia sa nu a avut curaj să intre în tunel. Ceea ce-i povestise sotul ei a marcat-o prea mult.
Drumul continuă
După pensionare, în 1998, a revenit în Rafaila, unde apropierea de fratii cu înclinatii artisitce, dar si un cadou primit de la un preot l-au făcut să încerce să sculpteze. După cum spune el, poate face orice: “Dacă vreti, vă fac si tanc, numai să am din ce. Îmi place foarte mult mecanica, dar mai ales mecanica fină”. Se pare că gena artistului există si este foarte dezvoltată în familia Voicu - nepotul celui care mi-a povestit atât se numeste Victoras Voicu si a absolvit Institul de Artă Cluj. Unchiul său mi l-a lăudat că poate picta cu ambele mâini odată. “Eram singurul care nu avea înclinatii artistice, iar fratii mei eu rămas surpinsi că la vârsta mea m-am apucat de asta”, spune Constantin Voicu.
La început cam stângaci, apoi din ce în ce mai bine, la început simplu, iar apoi din ce în ce mai complex, Constantin Voicu a sculptat icoane în lemn, folosind tehnica basoreliefului. Astfel, a ajuns ca pentru lucrări mai complexe să lucreze si câte trei luni de zile si acordă o mare importantă fizionomiei particularizate a personajelor. La fel ca si florile de mină, icoanele sculptate de el le-a oferit cunoscutilor. Desi a ajuns să sculpteze destul de bine, Constantin Voicu este mâhnit că nu are sustinere din partea Centrului Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale. Chiar si asa, nu se lasă de sculptură si spune că în curând va începe să sculpteze si altceva decât icoane. Următoarea sa lucrare - o reproducere după “Carul cu boi”, al lui Nicolae Grigorescu, iar următoarea noastră oprire: comuna Emil Racovită.
|
1. bun
2008-11-18 09:11:26 De: vasluianu
frumos, mihai.bravo!
|
|
2. jurnalistul de la coada vacii
2008-11-18 16:11:10 De: rafail
Incearca sa te mai informezi si nu induce cititorii in eroare.Recent a aparut monografia manastirii Rafaila.Probabil ca nu te intereseaza decit lingerea cizmelor primarului curvar si betiv de la Rafaila.
|
|
3. Informat sunt, dar...
2008-11-18 16:11:59 De: Mihai Tufa
Cu ce am indus cititorii in eroare? Cu faptul ca nu am amintit de celebra monografie? Ca totusi nu inteleg... Si unde i-am adus elogii superprimarului? Of, of...
|
|
4. Of, of... din nou...
2008-11-18 19:11:30 De: Mihai Tufa
Te comporti ca si cum as fi scris in articol ca biserica ar fi fost atestata documentar in alt an sau nu stiu... In fine, am citit ce scrie in ziarul concurentei, dar acest articol de aici nu este decat unul dintr-o serie lunga - al 45-lea din seria reportajelor RurALL si nu are nicio miza obscura tie.
|
|
5. of,of,greu mai esti de cap
2008-11-18 19:11:43 De: rafail
citez din articolul de fata:''Înscrisă în documente încă de pe timpul lui Stefan cel Mare, când a fost construită în jurul unei mănăstiri de la care si-a luat numele, renumită mai apoi datorită măretului plop, localitatea Rafaila este în prezent aproape lipsită de simboluri.''
|
|
6. Valeu
2008-11-18 21:11:06 De: Crina
Ce anume nu e clar? Localitatea este atestata tocmai prin faptul ca Stefan cel Mare a dat pamant celui care mai tarziu si-a luat numele de Rafail. Anterior, asezarea purta alt nume. Normal, actul s-a pierdut in timp. Dar a ramas legenda. Separat, biserica a fost atestata documentar la 1599.
Ceea ce este clar - faptul ca ai un dinte cu autorul articolului si-i cauti nod in papura.
Mihai, nu-i mai asculta si vezi-ti de treaba in continuare. Si redactiei - fiti tari, o sa treceti peste acest moment delicat, marcat de atacuri pe toate fronturile din partea unor incompetenti! Succes!
|
|
7. nu cunteaza
2009-07-02 21:07:23 De: veronica
Da s-a facut o schimbare este alta generatie,copii nu se nasc in bordei ca pe vremuri fara televizor etc...Societatea la ora actuala nu mai e ca pe vremea buniciilor.le ofera posibilitatea de educare si pregatire dar sunt putini copii care vor sa invete si nu laudati ca sunt as-a personalitatii.va spun sigur ca nu sunt pictori de renume si ni-ci meseriasii...cum spuneti voii la putere e paharu si scandalu.tineri cu fite si figuri nu cu mare pregatire si cultura.Actualu primar a facut o schimbare radicala pentru elevii si sateni felicitari.nu cunosc primaru dar a facut ce nu a facut altii.pfrobabil ca nu le are cu bautura bravo.este un sat cu o frumoasa asezare si putin modernizat de la case cu invelis de stuf dranita etc sunt case acum cu etaj si termopan .
|
|
8.
2009-07-02 22:07:18 De:
Da pe vremuri bunicii lucrau lucru manual exp;tors,caer de lana pentru diverse articole si tesaturi cusutu manual inpletitu diverse articole.satu a avut o arta specifica de la portu batranilor si casele autentice batranesti .Mai exista bordei in sat? sa faceti un muzeu autentic incepand de la portul batraniilor si multe lucruri de pe vremurii.vreau s-a vizitez am un vis sa se mentina traditia autentica si sa vin in vizita .doresc sa vad o pereche de opincii din piele de porc .le cumpar daca le vad.
|
|
9.
2010-02-05 12:55:35 De: mihai finariu
Rafaila este ca un cufar vechi care asteapta sa fie deschis pentru noile generatii.
|
|
|
|
 
|
