Obiectiv de Vaslui

Arsura: oameni si locuri

Autor: Mihai TUFA
Data: 2009-03-23

Idei minimale preconcepute: Arsura, comună din judetul Vaslui, săracă (evident!), cu nici 2.000 de locuitori, la granita cu judetul Iasi, patru sate în care, ca în multe altele din judet - nimic nu se întâmplă. Oameni săraci, plictisiti, fără initiativă, rupti de realitate si de lume. Însă toate ti se vor descompune odată ce stai de vorbă, cum am făcut eu, cu trei oameni. Par putini dar sunt de ajuns, si vin parcă spre a suplini sărăcia cu duhul, lipsa de initiativă si ignoranta altora.

În Arsura, fără mari eforturi, vei găsi comunicarea, întelepciunea si harul care lipsesc în alte locuri. Comunitatea mică, prin grija câtorva oameni, reuseste să se îngrijească bine de patrimoniul spiritual si material al locului si, în altă ordine de idei, se poate vorbi chiar de o reală dezvoltare. Nu vă mai prezint acum, la început, concluzii, ci mai bine vă povestesc ce am văzut, auzit si simtit în Arsura.

Initiatori si initiative
Spre deosebire de autorii de monografii, mie unul mi-e greu să mă risipesc în încercarea de a obtine o imagine de ansamblu a unei anume comune. Tocmai datorită timpului scurt si a spatiului mic dedicat reportajelor din serie, aleg să comunic la fata locului cu oameni în măsură să-mi spună cât mai mult despre comunitătile din care fac parte. O dată un preot, o dată un director de cămin cultural, o dată un bătrân, altă dată un primar sau un vice... si tot asa! La Arsura am discutat cu viceprimarul Maria Bedreag - mai întâi despre initiative de dezvoltare (asociatia “Micii fermieri” la al cărui act constitutiv lucra), apoi despre peisajul local, cu toate elementele lui mai importante.
Astfel am aflat că Asociatia “Micii fermieri” din Arsura urmează a lua fiintă ca o asociatie a crescătorilor de animale din comună, care îsi unesc fortele pentru a beneficia de subventii consistente. Pe lângă această viitoare asociatie, mai există o asociatie intercomunitară între comuna Arsura si comuna Bunesti-Averesti. Deschiderea oamenilor către acest tip de asociere nu a fost atinsă peste noapte însă. Informarea a fost una din bazele acestui deziderat, altfel fiind cunoscută reticenta oamenilor de la sate când vine vorba de asociere colectivă. Poate si numai cuvântul “colectiv” trezeste amintiri dureroase multor bătrâni. Nu asa se întâmplă însă în Arsura, unde oamenii recunosc beneficiile asocierii, iar acest lucru se vede cu ochiul liber acolo unde si-au adunat pământurile în suprafete mari ori unde si-au cedat suprafetele arendasilor în schimbul unei cote din productie care de cele mai multe ori îi multumeste. Dacă în trecut oamenii de la sate se băteau obsesiv pentru fiecare palmă de pământ, fiecare lucrându-si culturile în suprafete minuscule, în ziua de astăzi, peste 80 % din oamenii din comună si-au dat pământurile în arendă. Avantajele sunt multiple: cultivarea permanentă a pământului, care asigură o productivitate bună, suprafetele-pârloagă
fiind din ce în ce mai putine si, în plus, asigurarea unei părti bunicele din productie. Cei mai în cîstig sunt bătrânii cu pensii mici, care nici putere de muncă nu mai au si care, în trecut, îsi investeau toti banii din pensie în arat, după care, nemaiavând resurse financiare pentru continuarea lucrărilor, lăsau pământurile necultivate. De bine, de rău, acum fiecare îsi ia o cantitate de grâu, de floarea-soarelui, de porumb. Este însă si o problemă, cel putin temporară, spune viceprimarul: “Singura lor greseală este că atunci când au încheiat contractele de arendă, nefiind informati, nu au făcut mentiunea potrivit căreia impozitul pe pământ să fie plătit de asociatie. Asta este singura problemă, dar contractele se reînnoiesc la fiecare cinci ani”.
O altă asociatie - constituită în Drânceni - care activează în Arsura, de data aceasta la Pâhnesti, se ocupă de viticultură, pe o suprafată de circa 100 de hectare de vită nobilă, care asigură o productie frumoasă.
De partea cealaltă, si administratia s-a trezit la viată. De
exemplu, până în 2004, la primăria din Arsura nu exista nici măcar fax, iar clădirea primăriei stătea să cadă. Toatea acestea s-au schimbat, iar, odată cu sediul primăriei, au fost renovate în timp si căminul cultural si scolile din comună. Pentru majoritatea lucrărilor - băieti destepti si fără frică - cei din administratie nu au contractat firme specializate care ar fi încasat sume impresionante pe te miri ce, ci au angajat oameni din comună - zidari, tâmplari, zugravi si alti meseriasi care s-au ocupat de renovări si amenajări de la un capăt la altul, făcându-se economii importante. Asa s-a amenajat spre exemplu sala în care mă aflam, pe care viceprimarul o descrie: “Aici, unde ne aflăm acum, era dezastru înainte, gunoaie si sobolani, în spatele unei usi din scânduri, cu trei lacăte. Pe jos erau adevărate gropi. Am renovat-o cu oameni din sat, iar printr-un proiect - “Economie bazată pe cunoastere” - am dotat această sală cu calculatoare conectate la internet, iar sala functionează acum ca un centru de informare”.
Cât timp am stat acolo, nu se informa nimeni pe lângă viceprimar, care a spus că totusi sala este foarte des vizitată după-amiaza de copii, de cei care au magazine, de cei care au asociatii agricole. Chiar si pentru cei de la primărie sala este utilă, până la deschiderea acesteia administratia fiind ruptă de realitatea proiectelor europene.
Pe lângă toate acestea, în Arsura există si oameni care doresc să investească aici. Maria Bedreag îmi dă exemplul unui tânăr care a fost plecat la muncă în străinătate si a pus deoparte bani suficienti - credea el - pentru înfiintarea unei microferme. Odată ajuns în tară însă, planurile i-au fost date peste cap când a realizat că banii strânsi nu-i ajungeau nici pe departe pentru asa ceva. Ambitios însă, a făcut cale-ntoarsă si s-a dus din nou să muncească în străinătate
pentru a strânge toti banii de care are nevoie. Cei de la primărie i-au promis deja că, la întoarcerea în tară, va beneficia de tot sprijinul lor, între promisiuni numărându-se si un contract care vizează concesionarea unei suprafete de pământ.

Despre optimismul rational
Tot discutând noi despre cele povestite, si-a făcut aparitia si primarul Mihai Mitrofan. După ce s-a interesat putin despre cine se mai află la conducerea ziarului, a devenit spiritual când l-am întrebat cum îi vede el pe oamenii din Arsura. Despre acestia a spus, după o combinatie între oftat prelung si dres de voce, timp în care si-a ales cuvintele, a rostit: “Ei nu sunt obisnuiti cu asteptarea. Ei cred că peste noapte se poate realiza orice. Ei nu stiu că proiectele au o perioadă de întocmire, o perioadă de finantare si o perioadă de executie. Si în general sunt demoralizati. Poate că optimismul primarului este prea mare fată de cel al comunitătii. Optimismul meu se referă la faptul că am consilieri, învătători, care chiar se întreabă dacă o să realizăm ce mi-am propus până în 2013. Dacă însă eu nu îmi propun să-mi fac ceva, atunci pentru ce m-am mai născut si pentru ce reprezint oamenii. Dacă eu nu îmi propun, nu vine nimeni cu sacul de bani. Trebuie să demonstrăm necesitătile si oportunitătile. Chiar si în consiliul local, fără a aduce în discutie opozitia politică, ei nu văd din cauza mentalitătii”.
Mai departe, a descris mentalitatea celor care în mod obisnuit se opun oricărei hotărâri sau intentii, indiferent de continutul acesteia: “Dacă el nu a pus niciodată o roabă de pământ, dacă el e coordonator la o scoală si nu propune să-i punem o centrală, să-i schimbăm o usă, dacă el nu are niciun fel de initiativă, atunci la ce să te astepti? Tot eu a trebuit să depistez lipsurile, căci ei nu spun nimic. Niciodată nu au solicitat nimic. Asta înseamnă mentalitate aici. Sunt consilieri care nu văd nimic”.Sau, cel mai probabil, nu au viziune, as spune eu.
Cam asa gândesc cîtiva consilieri locali si mai mult de jumătate din locuitori - conform primarului: lipsa de răbdare, dar si de viziune. Îi adresez atunci primarului o întrebare pe care am mai adresat-o si altor primari de-a lungul timpului: ce s-a întâmplat în 20 de ani de la revolutie? Mai nimic, este invariabilul răspuns, iar atunci este normal ca oamenii să nu mai aibă răbdare. Primarul este însă cel mult elegant si se raportează în răspuns doar la perioada de după 2004, moment în care căminul cultural se dărâma, la primărie nu exista fax, alimentarea cu apă din Arsura si Pâhnesti lipsea, podurile din comună erau ca vai de ele, piatra de pe drumurile comunale lipsea cu desăvârsire. Nu vreau si nu îmi stă în fire să-i ridic elogii acestui primar, dar cert este că mult timp la Arsura nu s-a întâmplat nimic bun. Si nu numai la Arsura.
Ne reîntoarcem la nerăbdarea oamenilor, căci am suspectat o oarecare lipsă de comunicare între administratia publică locală si comunitatea pe care o reprezintă, iar primarul confirmă: “Noi nu facem sedintele de consiliu local cu usile închise si cred că aceste sedinte ar trebui să le facem la căminul cultural, cu audientă. Altfel ar avea loc informarea si comunicarea. Noi avem acesti consilieri, dar ei nu au prea multă putere de convingere si cu atât mai putin disponibilitate de a comunica. Noi suntem reprezentantii comunei care se numără printre putinele din judet care au o strategie de dezvoltare până în 2013, însă acest lucru este prea putin cunoscut. Oamenii nu stiu acest lucru”.
În acest moment, viceprimarul iese si revine în câteva minute cu două foi proaspăt scoase la imprimantă, pe care mi le înmânează si de pe care citesc în grabă: amenajarea unei baze sportive si a unui parc de recreere în Arsura, constructia unui cămin cultural în Fundătura, modernizarea drumurilor sătesti în toată comuna, dotarea căminului cultural din Arsura, tot aici si înfiintarea unui cămin de bătrâni, constructia unei biserici în Fundătura, reabilitarea unui pod, reabilitarea si consolidarea unei scoli, realizarea canalizării în Pâhnesti si Arsura si câte si mai câte, timp în care primarul a expus următoarea idee: “Vrem să ajungem acolo încât să fim în urmă numai cu vreo 20 de ani fată de comuna Pădureni, nu cu cât suntem acum, la mare distantă”.
Toată lumea din acest judet foloseste ca termen de comparatie, când vine vorba de dezvoltare, comuna Pădureni, ceea ce este si normal, fiind de departe cea mai frumoasă si dezvoltată comună. Bine, că si acolo, aceasta este imaginea la centrul comunei. Dar despre asta o să vorbesc mai mult când o sa realizez un reportaj RurALL acolo. Cert este că multi primari uzează de această comparatie. Bine ar fi ca din ce în ce mai multi să realizeze si motivele care au stat la baza dezvoltării din Pădureni - atentia acordată traditiilor si culturii - lucru pe care cei mai multi primari nu îl constientizează.
O altă problemă omniprezentă la nivelul tuturor comunelor este modul în care sunt gestionate deseurile, dar si mentalitătile conexe acestei teme. Comuna Arsura nu face exceptie si chiar în ziua respectivă am văzut prin sat oameni care adunau gunoaiele din albia unui râu, motiv pentru care l-am întrebat pe primar dacă oamenii din sat, după ce administratia va implementa probabil un sistem de colectare selectivă, vor întelege să nu mai arunce gunoaiele la întâmplare. Aici Mihai Mitrofan adoptă un optimism rezervat: “Chiar dacă oamenii vor mai arunca gunoaie, acest lucru se va mai întâmpla o jumătate de an, un an, sau poate va mai dura chiar o viată de om, dar cu timpul îi vom educa, le vom forma mentalitatea, lucru care nu se poate face pe loc. Noi în fiecare primăvară le prezentăm legislatia, le spunem că nu au voie să arunce gunoaie la întâmplare, dar dacă nu pornim odată si-odată, tot nu facem nimic. Trebuie mai întâi să le facem conditii”.
E bine totusi că mă înteleg cu cel din fata mea în această privintă si că întelege că nu numai creînd anumite facilităti vom ajunge la un nivel european, ci mai trebuie lucrat si la cum gândesc oamenii.

Mosteniri valoroase
Deja plictisit de locul în care mă aflam si epuizând în parte subiectele de discutie, am luat-o din loc si nu neapărat din întâmplare am ajuns la casa preotului Neculai Hălăngescu, un romascan ajuns în Arsura prin 1992, moment până la care a slujit în Grumezoaia. Îl “tocmesc” la o discutie despre comunitatea pe care o păstoreste si aleg si locul în care să purtăm această discutie: biserica din sat - o constructie impunătoare, care, cu cei 23 de metri înăltime si cu arhitectura deosebită, mi-a atras privirea de cum am ajuns în sat. Biserica este opera arhitectului italian Lorenzo Colladini, care a clădit acest edificiu între anii 1928 - 1936, la comanda familiei Lupu.
Ajungem la biserica din Arsura, o citadelă a spiritualitătii impresionantă prin dimensiuni, raportat mediului rural în care se găseste. Rar vezi asa ceva într-un sat vasluian, biserica avându-si mai degrabă locul într-un oras. Însă o scurtă incursiune prin istoria locului, alături de preotul Neculai Hălăngescu, edifică pe oricine cu privire la motivatia existentei unei astfel de biserici la Arsura. Însă până a intra în istorie, facem un popas la rădăcina mentalitătilor locale, mentalităti experimentate de un preot romascan la origini. În conceptia preotului Neculai Hălăngescu, lucrurile se miscă greu în Arsura, toate plecând de la problema financiară: “Oamenii sunt destul de vitregiti de bani, însă bunăvointă au. Ei se complac în această situatie, dar nici nu au posibilităti extraordinare, iar limita dintre complacere si lipsa posibilitătilor financiare este mai apropiată de complacere. Oamenii trăiesc mai ales din pământ”.
O umbră a comunismului asupra vietii localnicilor si aducerea acesteia în discutie chiar în biserică, îl face pe preot să fie cât se poate de sincer: “Cât de dur a fost comunismul în tară, am simtit că aici oamenii sunt mai refractari, iar comunismul a avut rădăcini puternice aici. Sunt venit aici de 17 ani, iar schimbările pe care le-am observat se remarcă acolo unde oamenii s-au mai încălzit si s-au mai apropiat unii de altii. Înainte erau mai categoric diferentiati si existau, după părerea mea, două pături - a celor cu puterea si posibilitătile si a celor care se hrăneau cu iluziile. Acum însă s-au mai apropiat, îsi întind mâna unii altora, se ajută la nevoie si o spun cu modestie, cu multă modestie - biserica a avut un rol important aici”.
Preotul mi-a anticipat practic următoarea întrebare: ce rol a avut biserica în acest context, iar răspunsul l-a continuat cu tâlc?
“Oamenii au simtit nevoia să se apropie de Dumnezeu, iar în momentul în care spunem biserică, nu ne referim la o clădire, ci la comunitatea credinciosilor. Văd că oamenii au devenit mai
altruisi, a dispărut egoismul. Însă nu în totalitate, căci fără uscături nu se poate. Trebuie să rămână si sământa răului, căci altfel, cei merituosi nu au cum să-si manifeste virtutile”.
Desi venit din zona Romanului, având la îndemână un mediu mult mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural, preotul Nicolae Hălăngescu nu a cunoscut o schimbare dramatică când a ajuns la Arsura. În preotie a intrat în 1979, iar primii patru ani, până în 1983, a slujit la parohia din Grumezoaia, de la care face o trecere lină către Arsura: “La Grumezoaia... acolo traditie, acolo istorie... Dar să stiti că Arsura pluteste pe istorie, cu toate că este un sat relativ nou! Fată de comunităti recunoscute din secolul al XV-lea, aici doar spre sfârsitul secolului al XVIII-lea putem vorbi de mărturii serioase”.
Este momentul în care aflu provenienta numelui satului. Se spune că primii care au venit prin aceste locuri, pentru a se stabili aici, au defrisat pădurea punând bazele vetrei satului, iar restul pădurii a fost ars. De aici a rămas numele de “Arsură”, căci initial acestui sat nu i se spunea Arsura. Apoi, cei care au venit atunci primii în sat, pentru că s-au “oprit” aici, si-au luat numele de Oprea, motiv pentru care acesta este cel mai des nume întâlnit în sat. La putin timp a venit în sat preotul Gheorghe Lupu, care de la prima lui zi de slujire si până la ultima suflare a păstorit numai în Arsura. De la el a rămas si traditia ca preotului să i se spună, în Arsura, “nănăsel”, iar preotesei - “nănăsică”, căci timp de o viată de om Ghorghe Lupu a fost cel care a botezat, cununat, a rânduit si înmormântat oamenii din sat. Gheorghe Lupu a avut nouă copii, printre care mari personalităti - fiecare ajungând să servească statul cumva - fie politic, medical, juridic sau religios.
Trebuie mentionati cel putin doi dintre acestia: Nicolae Alexandru Lupu si Nicolae Gheorghe Lupu. Primul (1876 - 1946) a fost medic si important om politic, al cărui ideal era, student fiind, să civilizeze un sat din România, cum a mărturisit la bătrânete. Cum e si firesc, avea în minte satul natal - Arsura - unde a realizat atâtea - biserica, drumul pietruit până la Husi, alimentarea cu apă a satului - care functionează si în prezent, în proportie de 30 % (vorbim de anii 30!), baia populară, casa parohială. În minutioasa monografie întocmită de Constantin Partene, autorul sesizează o problemă importantă ridicată de cel care si-a dedicat viata îmbunătătirii viatii oamenilor: Nicolae Alexandru Lupu, într-un studiu publicat în revista Viata Românească, “cere abolirea practicilor legate de posturile impuse, arătând că, în luna martie, la iesirea din iarnă, totdeauna în Postul Mare, este mai mare si mortalitatea (în rândul tăranilor - n.r.).
“Oare biserica noastră autocefală nu poate reforma posturile?” - întreba Nicolae (Alex) Lupu.”. Însă nu numai acestea au fost preocupările omului politic. Apogeul carierei sale este probabil prezenta sa în sefia delegatiei la Congresul Universal
pentru Pace de la Bruxelles din 1936, unde condamnă în termeni duri războiul si fascismul. Nu insist prea mult referitor la cariera sa politică: în 1907 se înscrie în Partidul Liberal, iar în 1918 trece la tărănisti, pe care îi conduce între 1924 - 1926. Ulterior devine vicepresedinte al Partidului National Tărănesc, creat în 1926. Între 1918 - 1919 si 1927 - 1928 a fost ministru de interne, respectiv ministrul muncii, iar în 1946 s-a desprins din PNT, formând Partidul Tărănesc Democrat.
Fratele său, Nicolae Gheorghe Lupu, a fost un reputat medic si academician. Cariera universitară si-o începe ca asistent al doctorului Ion Cancacuzino, iar în domeniul medicinii interne a studiat bolile respiratorii, cardiovasculare, hipertensiunea arterială, anatomia patologică a tifosului exantematic, bolile reumatismale si hematologice, ultimul domeniu fiind un subiect de interes. O lucrare pe temă (“Hematologie clinică”) este si premiată de Academia Română, însă cel mai mare merit al său este acela de a fi organizat si condus clinica de la Spitalul Colentina, care mult timp i-a purtat numele. Nicolae Gheorghe Lupu este fără îndoială personalitatea de marcă a medicinii interne românesti, fiind creatorul primului Institut de Medicină Internă din tară, în care s-au format majoritatea somitătilor din domeniul medicinii interne.
Încă mă aflam în biserica “Sfântul Nicolae”, la ridicarea căreia membrii familiei Lupu au contribuit esential. Pe acestia îi vedeam într-o frescă de la intrarea în biserică, în timp ce preotul Nicolae Hălăngescu îmi prezenta câteva secrete ale constructiei: biserica este construită cu cărămidă adusă special din italia, iar pentru a îi exemplifica valoarea, preotul îmi spune că dacă vrei să bati un cui în perete, e destul de greu si mai bine te lasi păgubas.
Biserica a fost recent renovată, preotul având grijă să păstreze întru totul elementele de mobilier, decor, pictură si arhitectură. Nu a avut încotro si a refăcut totusi pictura murală. Nu însă si cea de pe catapeteasmă - care aduce un element posibil unicat în judet - suportul picturilor de pe catapeteasmă este metalic, iar pictura este într-adevăr durabilă si nu a necesitat niciun fel de interventie. Despre interventii benefice putem discuta aducând în discutie “Casa amintirilor”, realizată de ultimul urmas al Lupistilor, fiul Ecaterinei Polihroniade - Alexandru Polihroniade. Fosta locuintă a oamenilor de casă a fost amenajată de profesorul universitar ca un muzeu, intitulat sugestiv “Casa amintirilor”, unde se păstrează numeroase obiecte, dar si documente cum ar fi corespondenta între Regele Mihai, respectiv Octavian Goga, si urmasii lui Gheorghe Lupu, din momentul trecerii acestuia la nefiintă. Alexandru Polihroniade nu mai trăieste nici el, însă sotia acestuia - Irma - vine în fiecare an la Arsura, unde îsi petrece întreaga vară.
Cam toate acestea le-am aflat atunci, pe loc, de la preotul Hălăngescu, care mi-a părut o reală enciclopedie locală, asumându-si respectuos trecutul satului care l-a adoptat, fiind impresionat de acesta, trăind povestea locului alături de cel care-l ascultă. Dumnealui se ocupă chiar si de cultură, fiind dirijorul proaspetei înfiintate corale a Protopopiatului Husi, formată de toti preotii de pe raza protopopiatului. Corul poartă numele regretatului si renumitului maestru Nicolae Lungu. Atunci preotul Hălăngescu m-a invitat la primul spectacol al Coralei “Nicolae Lungu”, care a avut loc la Husi, însă nu am putut ajunge, motiv pentru care sper să nu îl fi supărat prea tare. Actul cultural îl slujeste si în Arsura, unde preotul a pus în scenă, cu ajutorul copiilor din sat o piesă de teatru - “Nasterea lui Hristos” (“Irozii”) - chiar în interiorul bisericii, cu tot ce trebuie - costume, decoruri si altele. Preotul este constient că o bună comunicare cu Dumnezeu se poate realiza si altfel decât prin slujbe si rugăciune, reusind astfel să atragă oamenii la biserică. Cu toate acestea, când i se spune că este diferit fată de 90 % din preotii pe care îi cunosc, glumeste: “Sunt diferit la înfătisare? Ei, eu, sincer să fiu, nu mă consider a fi deosebit, o spun cu modestie. După părerea mea, e ceva care porneste din suflet, din interior, eu nu am considerat niciodată că preot fiind sunt asezat undeva deasupra tuturor. Eu i-am considerat pe enoriasi nu egalii, ci fratii mei. Este lucrul pe care îl simt si nu am tânjit niciodată după alte lucruri”. La fel glumeste si mai carismatic este când îl întrebi cîti ani are, iar el îti va răspunde: “80 de ani am! 50 de viată si 30 de căsnicie! Ei, mai râd si eu... în 1958 sunt născut...” Si ce dovadă mai bună că este un om ca toti oamenii, că este un preot altfel decât altii, că reuseste să comunice deschis despre orice, dacă nu faptul că, în timp ce ne îndreptam deja spre satul Mihail Kogălniceanu, pentru a vedea biserica pe care omul politic a ctitorit-o aici, si începând să discutăm despre masini, preotul Hălăngescu îmi spune fără retineri că a fost prins la radar cu 140 km/h în localitate.
Ei bine, odată ajunsi la Mihail Kogălniceanu, incursiunea în istorie continuă. Să aflăm mai întâi ce ce i se spune acestui sat asa: familia Kogălniceanu a avut mosii în zonă, iar pentru că pământul nu era neapărat bun pentru agricultură, ci mai degrabă pentru cresterea animalelor, oamenii de aici cu asta se ocupau, mai ales în secolul XIX, când locuiau în bordeie. Mihail Kogălniceanu trecea des prin zonă pentru a-si vedea mosiile, iar oamenii din acea asezare i s-ar fi adresat câdva: “Dati-ne si nouă niste locuri, ca să nu mai trăim sub pământ, prin râpile astea!” Atunci, Mihail Kogălniceanu i-a împroprietărit si, mai în glumă, mai în serios, i-a parafrazat: “Am să vă împroprietăresc, să vă faceti case prin râpile acestea!” De atunci, satul a rămas cu denumirea de Râpile, ocazie cu care Mihail Kogălniceanu le-a zidit oamenilor si o biserică, în 1886, care are si acum hramul “Sfântul Spiridon”. În biserică, pe lângă pictura originală, se mai păstrează si fotoliul donat de Mihail Kogălniceanu. Bineînteles, istorioara anterioară are aer de legendă, faptul istoric petrecându-se altfel, dar parcă mai anost si lipsit de savoare. Cu sigurantă însă, numele satului are o istorie mai veche, datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Totusi, unii bătrâni ai satului, din necesitatea unor repere si dintr-un patriotism local ignorant fată de istorie, îti vor spune cu mâna pe inimă că aici s-a născut Mihail Kogălniceanu. Cât despre biserica din satul lor, aceasta este recunoscută ca monument istoric si se află într-o bună stare de conservare.
Nu la fel se poate spune despre vechiurile beciuri ale postelnicului Zaharia, ale căror guri încă se mai văd în versantul opus bisericii, si despre care umblă vorba că ar fi adânci de peste 50 de metri. Acestea nu au intrat la fel de bine în sufletul oamenilor precum biserica lăsată mostenire de Mihail Kogălniceanu, si s-au surpat în timp.
Si ce mi-a mers mie la suflet, mă întreb? Fără să mă gândesc prea mult, răspund cu primul lucru care-mi vine în minte: preotul acesta care stie istoria locului si legendele sale, care stie oamenii si-i ajută, care montează piese de teatru, dirijează, scrie poezii, dar si note pe portativ, iar cei 51 de ani pe care îi are par prea multi pentru câtă putere si vointă de muncă are si prea putini pentru întelepciunea care îi trădează si îi minte vârsta.

Comentarii

1. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:51 De: NOI

VAIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII DOBITOCULE TE APUCAT CREDINTA, AI SICTIR MIE SCARBA DE VOI DE LA OBIECTV.BETIVI SI ORDINARI S A VA IA DRACU PE TOTIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII

2. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:52 De: NOI

3. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:52 De: NOI

4. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:53 De: NOI

5. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:53 De: NOI

6. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:53 De: NOI

7. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:54 De: NOI

8. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:54 De: NOI

9. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:54 De: NOI

10. TUFA; MILA SI CREDINTA
2009-03-24 14:03:54 De: NOI

11. Vai de voi
2009-03-24 16:03:38 De: care sunteti 10

Io-te ce obsedat!

12. ce sa zic...........
2009-03-24 18:03:13 De:

in arsura sunt 3 fiinte :popa ,primarul si viceprimarul???????????????de ei de ce nu ai scris?
sunt oameni simpli (,nu saraci)de ei trebuie sa vorbim nu de cei care stiu sa improaste cu noroi sau cei care instga impotriva altora dar care au functii.Tot respectul pentru cei care nu isi pun singuri lauri.Oricum trebuie sa ne respectam valorile si eu cred ca sunt multi oameni de valoare in arsaura

13. zoo
2009-03-24 20:03:16 De:

mai d-le TUFA popa nu e un sfant(stiu sigur), .ce ai vrut sa demonstrezi cu materialul asa d-le TUFA(SPER CA NU ESTI TUFA DE VENETIA)

14. chioreni
2009-03-24 20:03:33 De:

15.
2009-03-26 08:03:53 De:

16. Pentru idioti
2009-11-27 12:17:10 De: om de-al locului

Articol de 2 lei !
Cine dracu' pune botu' la aberatiile primarului Mitrofan despre realizarile lui in comuna si despre proiectele lui de viitor...Hai sa fim seriosi, el nu e in stare sa lege cu un drum asfaltat satele comunei de cel mai apropiat oras(adica Husi) si mananca cu polonicul despre proiecte cu fonduri europene. Oamenii din comuna n-au ce manca in schimd le trebuie parc de recreere in Arsura.Astea-s proiecte pentru care, odata aprobate de consiliu , primesc o groaza de bai care ajung in buzunarele mafiei din comuna ...Adica primesc 10 mmiliarde de lei vechi pentru un camin cultural si ei fac o poiata cu 2 camere pe care cheltuie 100 de milioane , iar restul si-i baga in buzunar primarul si consilierii corupti, adica aia care stiu sa fie gospodari dom'le nu ca ala coordonator de scoala care se opune mereu proiectelor minunate ale primariei....Hai sictir, hotii naibii si ziaristii prosti !

17.
2009-11-27 12:29:57 De:

18. nu credeti in ceea ce spune preotul,doar in Dumnezeu
2010-01-20 23:44:02 De: Halangescu Madalina

Am vazut cuvintele preotului...
intrebarea mea este cum poate sluji o asemenea creatura numele li Dumnezeu,cand el e diavolul in persoana.Eu sunt fiica lui...si mi-e rusine...A abandonat prima sotie si pe mine,FIICA lui cand aveam doi ani pentru cea mai buna prietena a mamei mele,actuala sotie.UN depravat...Credinza lui:bautura,tigarile si femeile de toate varstele...
Acum 17 ani,Arsura si-a ars si ultima speranta...ecco perche e messa cosi.
Mi dispiace per voi!!!
HALANGESCU MADALINA ELENA

Trimite comentariul tau

Titlu:

Nume:

E-mail:

Opinie: