Autor: Mihai TUFA
Data: 2009-02-02
|
 Sătul de betoane, claxoane, agitatie si stres, am luat calea linistii si izolării reprezentate de comuna Duda - Epureni, situată în imediata apropiere a orasului Husi. Trei simboluri care ar trebui să situeze această comună între primele din judet la capitolul artă - fie că e vorba de mestesug, literatură sau muzică - sunt reprezentate de trei oameni: Ticu Ungureanu, Valeriu Penisoară si Ion Gheorghe Pricop. Spun ar trebui, pentru că ceva lipseste: interesul autoritătilor locale.
Comuna Duda - Epureni numără putin sub 5.000 de suflete, în patru sate: Epureni (centrul de comună), Bobesti, Duda si Valea Grecului. Dintre toti locuitorii comunei, putini si încă de ajuns sunt cei care îi fac cinste si o pot reprezenta la nivel judetean si chiar national. Însă fără ajutor si sprijin local, fără implicarea unor factori care să valorifice un adevărat potential cultural si turistic, mare parte din eforturile individuale sunt sortite unui cvasi-anonimat asumat si transformat într-o identitate firească, dar anormală pentru fortele lor. Iată reteta unei ratări în dezvoltare!
Pro sau anti-mestesug?
Din ce în ce mai des găsesc exemple de lipsă de interes din partea unor primari în ceea ce priveste potentialul turistic, cultural si etnografic al comunelor pe care le conduc. Nu asa mi s-a părut initial si când am stat de vorbă cu primarul comunei Duda - Epureni - Sandu Vasilache, cel care mi-a vorbit despre Ticu Ungureanu si despre cât de mult îl ajută el pe unul din cei mai apreciati sculptori din Moldova la ora actuală. A prezentat mai întâi un proiect ca fiind “al primăriei”, când în fapt este vorba de un program derulat de Centrul pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale. Trec usor peste amănunt, însă inconsistenta primarului în felul în care vorbea despre Ticu Ungureanu, dar si un alt amănunt - stiu, o să spuneti că sunt răutăcios, dar l-a prezentat pe acesta drept “scluptor”, mi-au lăsat un gust amar.
Cum mă asteptam, această fătărnicie în sprijinirea traditiilor locale mi s-a adeverit când am stat de vorbă cu Ticu Ungureanu, un vizionar a ceea ce el doreste să ia fiintă în Duda - Epureni: un adevărat centru al sculpturii în lemn.
Împăcarea cu Dumnezeu prin artă
Ticu Ungureanu este, fără doar si poate, un artist cel putin interesant: a început să sculpteze în urmă cu patru ani, iar momentul în care s-a apucat de sculptură este, spune el, unul al regăsirii. A început cu o troită si de acolo a pornit totul. Până să sculpteze, a lucrat în croitorie, a fost dascăl la biserică, a lucrat si la o fabrică de încăltăminte, însă acum nu ar da sculptura pe nimic. Satisfactiile materiale, dar mai ales cele spirituale, îi sunt de ajuns pentru a trăi în împăcare. În prezent este autorul a nu mai putin de 20 de troite din Moldova. Troitele lui Ticu Ungureanu veghează si cheamă la credintă oameni din Galati, Iasi, Constanta, Piatra Neamt, Husi, Zorleni, Bogdănesti, Albita, Epureni...
Sculptează diverse obiecte: cruciulite, linguri, troite în miniatură, icoane, până la troite monumentale. Cea mai mare troită pe care a facut-o până acum are o întăltime de sase metri si se găseste la Vama Albita. Lucrările executate si aprecierea de care se bucură îi sunt recunoscute prin calitatea de membru al Asociatiei Mesterilor Populari din Moldova. În prezent este mentorul în sculptură pentru o clasă de zece copii, în cadrul
unui program implementat de Centrul pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Vaslui. Miza proiectului este transmiterea către copii a mestesugurilor traditionale. Dacă în Vinderei a fost înfiintat un atelier de olărit, iar în Pogonesti un atelier de tesut, la Duda - Epureni Ticu Ungureanu conduce atelierul de sculptură: “Eu vreau să transmit acestor zece copii arta noastră traditională si tehnica sculptării în lemn. Copiilor a început să le placă si învată. Arta populară are viitor, dar depinde de noi si de cei care se află la conducere, în special pe plan local. Dacă vom fi sustinuti mai mult de cei de la conducerea primăriei, atunci vom avea rezultate bune. Acum ne lipseste acest sprijin.”.
În atelierul său, Ticu Ungureanu mi-a arătat lucrările, dar si dovezi ale participării lui la mai toate festivalurile de profil din tară. Un lucru pe care l-am observat încă din primele minute de conversatie, este acela că tine tot timpul capul în jos, iar din priviri caută mereu un reper, o lucrare de-a sa, pe care să pună mâna si să mi-o arate. Ticu Ungureanu este un om simplu, modest aproape de umil, în sensul unei umilinte fericite în credintă. Căci este un om credincios, iar tot ce face, face prin credintă. Chiar el spune că este inspirat de Dumnezeu, iar mâinile lui nu sunt decât niste unelte prin care Dumnezeu lucrează. Atât de credincios este Ticu Ungureanu, încât face semnul crucii chiar si atunci când semnează în scris. Acest amănunt mi-a fost dezvăluit de o cunostintă. Ca să lucreze, Ticu Ungureanu recurge la rugăciune si post, căci lucrează mai degrabă artă religioasă: “Trebuie multă credintă. Noi suntem ca o unealtă prin care
Dumnezeu lucrează. Sunt si momente în care nu pot lucra. Însă prin artă, eu vreau să transmit mesajul crestin crestinilor. Eu mărturisesc lui Dumnezeu prin credintă si prin artă”.
Desi majoritatea obiectelor pe care le sculptează sunt însufletite de scopul religios, Ticu Ungureanu se joacă mult cu simboluri: dragostea semnificată de porumbel ori blândetea, care trag spre cer, credinta simbolizată de cruce, nădejdea reprezentată de ancoră, sarpele simbolizând întelepciunea ori trupul, care trage spre pământ, cocosul care înseamnă speranta, pasărea însemnând sufletul si câte si mai câte. La toate acestea se adaugă motive traditionale românesti, realizate mai ales prin crestare: “Îmbin arta traditională si arta religioasă. Simbolistica mea variază mult. Includ chiar floarea soarelui, spicul, strugurele, sământa - care trimite la sământa cuvântului. Practic orice are semnificatie, există un limbaj, însă în definitiv, toate trimit cu gândul la Hristos”.
Pentru orice obiect pe care-l lucrează, Ticu Ungureanu face mai întâi o schită: “Arta e complexă. Cere multă dăruire, mult sacrificiu, multă vointă, multă răbdare. Fără schite însă, nu poti face ceva frumos. Eu mă gândesc, în privinta obiectelor utilitare, cum este o lingură - si la partea utilitară, si la cea estetică. Eu sunt însă împăcat cu faptul că aceste obiecte, desi înainte erau folosite ca obiecte utilitare, sunt acum menite să ne hrănească sufletul prin estetică, limbaj si mesaj”.
Ticu Ungureanu este un adevărat creator, el fiind autorul deplin al lucrărilor sale, care sunt în totalitate rezultatul inspiratiei personale.
Oamenii din sat însă nu prea înteleg arta în general, si nici arta lui Ticu Ungureanu în particular. Sunt preocupati de grija zilei de mâine si nu mai au timp pentru altceva, iar aceste lucruri îl afectează pe artist - “Unii îmi mai spun - «Dar ce, faci surcele, linguri? Ce e asta?»... Dar eu am reprezentat judetul la Sibiu, acum doi ani! Acolo arta este apreciată, aici însă, din păcate, nu. Poate si din cauza sărăciei... Dar pe mine nu mă descurajează asta, ci din contra, căci am văzut că ceea ce fac este frumos, folositor si apreciat, mai ales troitele, căci ele rămân peste generatii si sunt în fapt repere morale pentru trecători, pentru crestini. Imaginea sfântă îi îndeamnă la rugăciune, la meditatie, la contemplatie. Eu mai interpretez troita ca o chemare la biserică, acasă, la traditie. Toita iese pe cale si stă la răscruce, asteptând întoarcerea noastră la traditie si la credintă”.
Vorbind mai departe despre arta care i-a devenit atât de dragă, în care si-a găsit linistea, Ticu Ungureanu a spus: “Lucrările mele au ceva inefabil, inexplicabil! Este însă vorba numai de credintă! Totul e credintă”.
În timp ce discutam, Ticu Ungureanu a tinut neapărat să multumească celor de la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Vaslui, pentru initiativa proiectului care i-a permis să învete zece copii din sat arta mestesugului pe care îl stăpâneste atât de bine. Ca o multumire ulterioară, a promis realizarea unei troite împreună cu cei zece copii, pe care vrea să o amplaseze lângă clădirea Palatului Administrativ din Vaslui.
Despre acest proiect si implicatiile pe care derularea lui le poate avea, sculptorul mi-a vorbit cu însufletire: “Am zece copii acum, care au răspândit vestea în sat despre ce fac. Au lucrat si acasă, oamenii au început să vorbescă. Acum primesc solicitări de la părinti ca să îi iau si pe copiii lor, dar proiectul e doar pentru zece copii. Am vorbit cu cei de la primărie, dar sunt mai indiferenti. Nu sunt împotrivă, dar nu văd să facă cum fac alte primării”.
Într-adevăr, sculptorul are dreptate, dacă este să ne gândim că arta si expunerea acesteia pot reprezenta o frumoasă carte de vizită pentru comună. Are chiar gânduri mari, care ajung până acolo încât el vede comuna Duda - Epureni drept un puternic centru al sculpturii în lemn, lucru realizabil, odată cu cresterea celor zece tineri sculptori. În timp, acestia vor deveni artisti desăvârsiti, iar eforturi concrete pentru includerea pe o hartă a turismului a comunei nu ar însemna decât jumătatea drumului. Locuri de muncă s-ar crea atunci, fie la atelier, fie în vânzări. Dar câte nu s-ar putea face? Comuna ar putea beneficia enorm, dezvoltând o adevărată industrie în acest sens. Ticu Ungureanu crede că satul său ar putea intra într-un itinerar turistic, alături de Pădureni. Vocea începe să-i tremure, ritmul cuvintelor îi creste, si vorbeste entuziasmat: “Ar fi ceva de vis, ar fi aici un centru al lemnului. Pentru unii va fi o pasiune, pentru altii o meserie. Dar important este rezultatul. Vedeti, eu caut să diversific, nu fac numai linguri, fac si troite, si icoane, în stilul meu. Diversitatea va creste când copiii vor creste, căci au si ei gândirea lor, vor avea stilul lor. Dar mă abtin să vorbesc la primărie despre asa ceva. Nu sunt înteles. Nu vreau să gresesc, dar ar putea să se implice mai mult. Sunt reci cu mine. Ar putea să facă un muzeu aici, la conac... Ar putea să facă multe. Eu sunt prea mic, eu sunt un om simplu. Dumnezeu lucrează prin oameni”.
Tonul i-a scăzut spre final în smerenie: “Nu pot schimba lumea. Dar e plăcut să vezi copiii lucrând, întelegând, venind cu idei proprii, dezvoltând ceea ce le spun eu să facă...”.
Din contră însă, l-am văzut si îl consider pe Ticu Ungureanu ca fiind un om mare. Din păcate însă, Dumnezeu nu lucrează prin toti oamenii. Lucrurile stau simplu: Ticu Ungureanu si arta lui au ajuns deja departe. Este timpul ca cei din comună, si mă refer acum în primul rând la autorităti, să-l ajungă din urmă.
Un alt gând al lui Ticu Ungureanu este să facă din Epureni satul cu cele mai multe si mai frumoase troite din România: “Si asta as vrea să fac! Si cât de frumos ar fi! Si cât de cunoscut ar deveni satul! Dar mi-a fost respinsă ideea de la primărie. Mi-au spus: «Dar ce e asta? Facem ulita si troita?». Păcat, că am putea realiza multe...”. Nu este decât încă un exemplu de fătărnicie traditională românească, dar si un exemplu de vointă si sperantă pentru mai bine într-o comunitate. Poate, cândva, vocea lui Ticu Ungureanu va fi auzită de urechi dispuse să asculte. Poate, la bătrânete, sculptorul va fi gazda noastră si ne va fi ghid când vom vizita atelierele vestitilor sculptori din Epureni. Poate...
Muzica si viata lui Valeriu Penisoară
Dintre cei cu care s-a înteles mai bine în privinta artei, Ticu Ungureanu l-a pomenit pe Valeriu Penisoară, cunoscutul interpret de muzică folk. Artisii se înteleg si comunică prin artă, astfel că, desi pe atunci nu sculpta ca acum, Ticu Ungureanu i-a înteles muzica lui Valeriu Penisoară, artistul căruia i s-a închinat un festival de muzică folk, a cărui primă editie a avut loc anul trecut, la Vaslui.
În Duda, am stat de vorbă cu Cecilia Penisoară despre Valeriu Penisoară si despre felul în care artistul a trăit. Căci nu era nici o fire boemă, nici un matematician al muzicii folk, ci, asa cum sotia lui îl descrie, “era un om care a tinut si la aspectul lui, si la caracter, si s-a gândit si la cei din jur. A fost o fire romantică si a avut un suflet care nu poate fi înlocuit sub nicio formă. Pierzându-l pe el, am pierdut totul”, spune Cecilia Penisoară. Nici acum nu s-a obisnuit cu gândul că Valeriu Penisoară nu mai este printre noi. Printre lacrimi si suspine, ea continuă să-mi povestească despre cum l-a cunoscut pe Valeriu Penisoară: “A tinut foarte mult la ziua lui de nastere. Ne-am căsătorit în ziua lui de nastere, la mai putin de trei luni de când ne-am cunoscut. Nu a existat apoi an în care să nu petreacă ziua de nastere acasă, aici, cu prietenii”.
Dintre prietenii pe care i-a avut în timpul vietii, Cecilia Penisoară îi mentionează pe Adrian Păunescu si pe Ion Gheorghe Pricop, poeti pe versurile cărora a compus. Fiindcă era cea mai importantă persoană din viata ei, Cecilia Penisoară l-a însotit pe artist în multe concerte. Desi a participat la multe activităti, neexistând sâmbete sau duminici în care să fie acasă, Valeriu Penisoară nu a putut rămâne departe, revenind, de fiecare dată, în satul Duda. Niciodată nu s-a putut stabili în altă parte decât acasă, cu toate că din '75 si-a început colaborarea cu Cenaclul Flacăra. De atunci, a participat la sute de concerte, până în 1985, anul în care cenaclul s-a desfiintat. Dintre cele mai neplăcute amintiri, Cecilia Penisoară îsi aduce aminte de momentul în care, pentru interpretarea cântecului “Inutile sedinte”, a fost retinut de securitate pentru o noapte: “Versurile erau ale lui Adrian
Păunescu, care l-a întrebat pe Valeriu: «Ai curaj să cânti pe versurile astea?». Si el a zis că da. A cântat, apoi a fost retinut. L-a ajutat Adrian Păunescu, care s-a interesat de el, că lipsea, si a vorbit cu cei de la securitate să-l lase în pace. Pe urmă, a mai cântat acest cântec, l-a cântat tot timpul”.
Valeriu Penisoară a avut si dusmani în timpul vietii, ca orice om: “A avut multi prieteni, dar si dusmani. Răutatea, invidia, ce poate să fie de vină? Nu există om fără dusmani însă. Un prieten apropiat mi-a spus că nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără roade. A avut prieteni care si la ora actuală mă sună, mă întreabă ce mai fac, si fani mă mai sună, l-au vizitat la mormânt... “.
Sotia artistului continuă să-l descrie pe marele folkist: “Valeriu Penisoară era o fire nonconformistă, nu-i plăcea falsitatea, perversitatea din societate. Ajuta pe toată lumea. Nu avea liniste până nu rezolva problemele celor din jur. Des mi se întâmpla să primesc multumiri în locul sotului, atunci când mă întâlneam cu oameni în diverse locuri. Îmi povesteau cum i-a ajutat si-i multumeau prin mine. A fost în stare să de orice pentru un om. Se zbătea să ajute pe oricine îi cerea ajutorul”.
Despre proaspătul festival închinat lui Valeriu Penisoară, Cecilia Penisoară a vorbit înlăcrimată: “Pentru mine nu a fost bucurie, pentru mine au fost lacrimi. Am plâns tot spectacolul. Dar e bine că se face. Bucuriile lui Valeriu în viată au fost copiii, fata lui si nepotul, pe care nu a ajuns să-l crească, asa cum si-a dorit... Din păcate nu s-a inventat un aparat care să înregistreze durerea. Avem atâtea aparate, dar nimic care să măsoare durerea. Sunt oameni pe care îi doare disparitia unui om, sunt oameni pe care nu îi doare...”.
La finalul scurtei întâlniri, Cecilia Penisoară mi-a arătat câteva fotografii din concerte, dar si ultima chitară a lui Valeriu Penisoară, produsă la Reghin. Din fotografii, zâmbeau Florian Pittis, Ducu Bertzi, Mircea Vintilă, Adrian Păunescu, si peste tot - Valeriu Penisoară, la mormântul căruia sotia sa mai găseste când si când lumânări puse de cei care încă îl pretuiesc.
După depănarea câtorva amintiri, m-am îndreptat spre casa lui Nicolae Andries, un taragotist din satul Duda. Până la casa acestuia însă, m-am înglodat în noroi cum rareori mi s-a mai întâmplat, lucru care m-a făcut oarecum să-mi fie dor de betonul de la începutul acestui articol. Dar asta e, noi mergem înainte, ca si taragotistul la care în cele din urmă am ajuns. Într-o casă sărăcăcioasă, taragotistul din Duda îsi duce viata singur, căci sotia îi este plecată la muncă, în Husi. Nu a mai cântat de mult timp la taragot, sau “torogoată”, cum îi spune el si cum se spune în părtile Hunedoarei. Acolo a si învătat să cânte, pe când lucra detasat la combinat. O scurtă demonstratie de virtuozitate a însemnat interpretarea melodiei de pe genericul emisiunii “Tezaur folcloric”, aceea a lui Dumitru Fărcas. După ce a uns bine instrumentul, a cântat însufletit, apoi a pus instrumentul pe genunchi si a tăcut.
Până acum cîtiva ani, mai cânta la nunti, la petreceri prin sat, dar de când cu calculatoarele, nu mai este căutat de nimeni. Nu mai are unde să cânte: “Sunt calculatoare de astea, acum dacă te ia, te ia până la cununeală, la biserică, dar seara bagă pe calculator. Dar din câte am înteles, sunt discutii, că la calculator nu e atât de viu, să audă doba, să audă orice instrument pe viu. Dar le e mai comod asa...”.
Literatura autoizolată
După ce l-am ascultat pe taragotist, tot în Duda am fost la casa lui Ion Gheorghe Pricop - membru al Uniunii Scriitorilor din România, poet si prozator pentru care auto-izolare reprezintă deopotrivă inspiratie si povară. Târziu (se lăsase deja bezna), m-a primit si a început să-mi vorbească despre satul lui, scuzând în glumă lipsa oricărui petic de asfalt, prin faptul că satul a fost până în '68 centru de comună, dar pe urmă, prin contopirea cu Epureni, recompensa a fost una singură: primul nume din denumirea compusă a comunei este Duda. Îmi dă apoi exemplul unui coleg de catedră, care a venit prin aceste părti din Oltenia, alegând satul Duda după ce a văzut că pe hartă este aproape de linia ferată care ajunge la Husi.
Cu voce răgusită, îmi povesteste despre întemeierea satului. Nu o să reiau toată povestea, căci altceva vreau să vă spun: despre nuntile de trei zile, care chiar asa se făceau, însă cu o particularitate la Duda. Ultima nuntă de trei zile a avut loc cândva, prin '58. În prima seară dansau de la cel mai mic până la cel mai bătrân, erau asezati la masa oferită de mireasă. În aceeasi seară, se scotea zestrea miresii din casa părintilor ei si se dansa pe o muzică specială. Se încărca apoi un car de zestre în care intrau plapumele, covoarele, stergarele si ce mai era în sipete. Se pornea în amurg de la mireasă către mire. Obiceiul era ca atunci când mireasa mergea în alt sat, atunci mirele era obligat la plata unei taxe cavalerilor din satul miresei, numită “vulpe”, căci nu degeaba a ajuns fata să fie de măritat, dacă nu datorită cavalerilor din satul ei care au scos-o la hore si au făcut-o domnisoară. Taxa consta într-o sumă de bani, o damingeană de vin si un curcan. Dacă mirele se opunea, începea o bătaie la care participau flăcăii din cele două sate. Era o bătaie în toată regula, de obicei cu consecinte foarte grave. În cele din urmă, se ajungea la negocieri, iar taxa tot era plătită. Abia la plata taxei, carul cu zestrea era lăsat să treacă. În anul ultimei nunti care a durat trei zile, au dispărut mai toate obiceiurile. Când au venit comunistii, s-a schimbat modul de viată economică la sat, iar traditiile au fost mutate în cămine culturale.
Ion Gheorghe Pricop este un scriitor izolat în dealurile Husilor si trăieste astfel la distantă de orice modă sau influentă literară. Scriitor prolific, spune că îmbătrânind, sursele de inspiratie nu si le-a schimbat. Păstrează si acum zestrea pe care a mostenit-o din tinerete. Recunoaste însă că este mult mai temperat, cântărind fiecare formulare, fiecare cuvânt. De aceea, spune că îi este mult mai greu să scrie acum. A evoluat în mod curios ca scriitor. Scrie de la 16 ani, când compunea mai ales poezii despre natură, ori dedicate fetelor. Spune că si pe nevasta lui, tot cu poezii a “ametit-o”. A comis însă o mare greseală: din punctul lui de vedere, nu a avut destul curaj încât să se infiltreze în cercurile literare ale Iasilor din perioada studentiei sale. I-a fost teamă de a fi desfiintat de cei mai bătrâni. A revenit din facultate acasă, la Duda, si tot aici a rămas de atunci. A fost primul tânăr absolvent de facultate care s-a stabilit în
Duda. Cea mai mare satisfactie profesională este formarea câtorva generatii, din care au iesit peste 80 de absolventi de facultate. Un alt lucru de care e mândru si despre care poate povesti ore întregi este modul în care a lucrat la reîmproprietărirea tăranilor din Duda cu pământurile pierdute la venirea comunistilor.
Debutul ca scriitor l-a făcut în poezie - “Nesomnul patriei” - 1980. Apoi a continuat cu proză. A scris trei cărti, dintre care două de proză scurtă (“Corăbii în septembrie” - 1984, “Călăretul de os” - 1991) si un roman (“La coada cometei” - 1997). După o lungă pauză, a revenit cu o trilogie formată din “Balada vârstelor” (2004), “Caligramele destinului” (2006) si “Terapiile invocatiei” (2008). Primul volum din trilogie aduce în discutie vârstele omului, într-o scriere epopeică. Al doilea, “Caligramele destinului”, reprezintă nu mai putin de 200 de poeme cu imagini-simbol pentru diferite sentimente - “caligramele de tăiat la gater” iau forma arborelui vietii; “caligramele de mirosit sau forma frumusetii” sunt reprezentate de o floare; “caligramele de zbor sau forma desprinderii de sine” însufletesc o pasăre; “caligramele lunatice sau forma visului” sunt redate prin diferite faze ale lunii; urmează “caligramele de chefuit” în forma potirului, “caligramele dusului sau forma înstrăinării”, în forme serpuite, “caligramele de horit sau forma destinului” iau forma unei hore, “caligramele prin clepsidră” imaginează forma stilizată a scurgerii timpului, iar la final - “caligramele de bocit sau forma mortii” ne aduc niste lumânări aprinse în vânt.
Acum, Ion Gheorghe Pricop îsi îndreaptă gândurile către scrierea celui de-al doilea roman, în fapt o continuare a primului, care va aduce o evadare din câmpul realitătii în cel al unor viziuni metafizice, simbolice si plină de fantezie asupra unui personaj pe care, îndrăgindu-l, Ion Gheorghe Pricop spune că nu l-a putut “omorî“ în primul roman. El consideră că o carte se naste mai greu decât un copil, mai ales dacă nu esti tânăr, rebel, nebun. A devenit zgârcit în structuri, si spune că nu prea îi e bine. Asociază sentimentul cu exemplul unui burlac devenit prea exigent, dar care nu mai ajunge să se însoare. Nu face parte din niciun fel de clan literar si se mândreste cu asta: “Astăzi, în literatura românească, ca peste tot, se trăieste în haite. Colaborez însă permanent si prieteneste cu Theodor Codreanu de la Husi, mai am un prieten foarte bun la Bucuresti - George Bălăită.”
În finalul întâlnirii noastre, Ion Gheorghe Pricop mi-a dezvăluit părerea lui despre literatura de azi: “O fată foarte frumoasă ajunsă pe nedrept de râsul lumii, poate si din cauza celor care o scriu. Majoritatea scriu poezie ca să epateze si ca să se afirme. Dar nu reusesc, ci se afirmă mai degrabă prin haita din care fac parte. Merg toti pe poezia care a abandonat metafora, care a abandonat figurile de stil, căreia îi este rusine de epitet, de personificare. Proza a devenit o fluturare de cuvinte care pe ici, pe colo, mai prinde o fărâmă de semnificatie...”.
|
1. mmm
2009-06-11 00:06:31 De: anca
da domnule in comuna DUDA IEPURENI DACA NU stiati sunt foarte multe indeletniciri se pastreaza traditii de peste ani se pune accent f mare pe arta:ARTA DE A FURA;muzica:clinchetul banilor.DOmne cate gogosarii in articolul asta ce arta ce mestesug ce cultura k au supt tot BAMPIRII.RUSINEEEEEEEEEEEEEEEEE
|
|
2. nnn
2009-07-27 19:08:32 De: ana
1.articolul asta e tare subiectiv,nu prezinta faptele asa cum sunt
2.a-ti mai omis cateva lucruri
3.domnul ticu ungureanu nu e chiar asa de credincios precum se spune,e adevarat ca toti sntem oameni si gresim dar el avand in vedere ca a fost si dascal ar trebui sa nu mai incalce porunca referitoare la aproapele sau.
|
|
3.
2009-10-01 15:13:20 De:
|
|
4. mai e cineva....
2009-10-16 13:44:39 De: valeriu
E bine de stiut ca in Duda a trait si poetul taran Ioan V.Barca, dar de...lumea a uitat trist dar adevarat.
|
|
5.
2009-11-16 15:35:52 De:
|
|
6.
2009-11-16 15:37:36 De: andy
ai dreptate valeriu,lumea e prea inapoiata acolo..
|
|
7.
2009-11-16 15:38:50 De: andy
mai sunt rudele care nu l au uitat
|
|
8. oferita primariei
2009-11-26 21:47:02 De: dan
dom primar can aveti de gand sa asfaltati drumul de la epureni la duda sau aveti alta optiune epureni prin baltati cotuna si centru duda
|
|
9. gg
2009-12-13 16:04:21 De: mihai
eu zic asa ca in comuna sunt oameni foarte muncitori si gospodari asa cum pot fiecare, dar tristul adevar este ca primaria nu este capabila sa intretina comuna asta pentru ca primari care au fost si sunt nu sunt capabili ei sunt capabili sa fure rusineeeeee sa va fie nesimtitilor. hoti ordinariii...
|
|
10. dd
2010-01-03 16:42:07 De: bmw
sa va fie rusine nu va intereseaza deloc de oamenii care traiesc acolo santeti numai niste hoti cu totii SA VA FIE RUSINE
|
|
11. hh
2010-01-08 17:12:09 De:
rusine sa va fie,primaru e de cacao,nu are nici.o treaba,halal sat k sa nu zic comuna
|
|
12. vasile alistar-chiron
2010-01-08 17:18:11 De:
super tare satu,eu locuesc la suburbie, mai pe inteles in TAINA tocmai mi.am renovat casa, e cea mai tare.Primaru e baiat fain da numai cu pumnul atat stie.Va PWP
|
|
13. tot ala
2010-01-08 17:21:05 De:
EU VREAU DOAR SA SALUT ,,GASK SPORTIVA'' primaru e un tablagiu
|
|
14. Putine ecouri putine comentarii
2010-01-10 13:39:02 De: valeriu
Incep cu o intrebare,oare noi nu avem nicio vina? Sau ne place portia de foame pe care ne-o imparte cu generozitate cei pe care ii alegem. S-au poate ne complacem asa.Au fost stiri in presa despre activitatea alesului (primarului)ar trebui luat atitudine.Cei care ii obladuiesc stiu dar tac ,ar putea lua masuri de suspendare din functii dar ti-ai gasit ,o mana spala pe alta . E bine asa atunci somn usor sateni ai com. Duda-Epureni.
|
|
|
|
 
|
